In arta, ca si in stiintele exacte, experimentul are relevanta in primul rand ca mijloc (de a modifica sau largi intelegerea). Ca scop poate fi uneori interesant si chiar util in formarea sau consolidarea egoului artistului, in ceea ce anglofonii numesc "self-indulgence" si care trebuie sa se manifeste cu prisosinta la cei din aceasta tagma. O calitate, in acelasi timp un defect si un filtru, daca ne gandim ca multi se impotmolesc in propriile incercari. Dintr-o atare perspectiva, Kraftwerk II apare ca un album experimental si redundant in acelasi timp. Cu o nota de inedit, si cu siguranta egoist.

La al treilea album este destul de tardiv pentru o trupa sa nu-si fi conturat propria muzica, desi acumulari cantitative exista. Ca material experimental ofera prea putin pentru 1971. Kraftwerk II nu difera semnificativ de albumul precedent, insa acum ideile au fost grupate pe cate o fata a vinilului. O colectie ordonata in doua parti, cu texturi, "beaturi", aparataje si contraste. Discul este un posibil raspuns pentru Pink Floyd, George Harisson, Tangerine Dream sau Kluster.

Prima parte, dedicata ritmicii, contine o singura piesa – Klingklang (1). Sunt 17 minute prin care istoria pop-culturii inregistreaza intaia contributie de album a unui instrument ce isi genereaza automat sunetele conform unei structuri (moment marcat si de concertele-performance prin care duoul Ralf & Florian si-a sustinut realizarea). Loop-ul ritmic sintetizat variaza in intensitate si tempo. Piesa se inscrie in linie dreapta ideilor ce vizau autonomizarea creatiei (artistice). Nota de aleatoriu este indusa de cateva improvizatii pe flaut, keys & chitara. Dincolo de intentie, aceasta fata de vinil nu se remarca printr-o finalitate anume.

Atem (2) (="respiratie") introduce partea secunda a materialului prin trei minute in care se aude un flux de aer alterat printr-un Moog. Este unul din acele momente cand durerile facerii se transforma in dureri de apendicita. Spre binele medicinei si al studentilor care iau notite. Mai putin al pacientilor.

Instrumentele canta si respira, motiv suficient pentru Kraftwerk sa continue cu trei "mostre" de estetica tehnologica apropiate ca sonoritate de muzica concreta a anilor ’50 – ‘60. Strom (3) (=”curent”), Spule 4 (4) (=”bobina”), Wellenlange (5) (=”lungime de unda”) desfasoara vibratii si efecte de feedback prelungite in texturi. Insa acolo unde Tangerine Dream impresioneaza prin constructie, amplificare si forta de sugestie, Kraftwerk reusesc sa evidentieze cel mult o complicitate masturbatorie intre aparatura si protagonistii care dispun de aceasta. Undeva intre haoticul George Harisson Electronic sound si liniarul Lou Reed Metal machine music.

Harmonika (6) incheie materialul printr-o intelegere foarte personala a sunetelor, care, bineinteles, nu are de a face cu “armonia”.