Numitorul comun al celor doua formatii incluse pe albumul Rock 12 este lipsa de valoare. Ar fi interesant de cercetat daca in ultimii ani ai comunismului se urmarea in mod programatic discreditarea muzicii rock prin promovarea nulitatii, sau daca, exponenti ai acesteia, pur si simplu se descurcau, taind fata concurentei alcatuite din persoane mai inzestrate. In ambele cazuri, Electrecord poarta intreaga responsabilitate pe umerii sai, dar aceasta este o alta discutie.
In randurile ce urmeaza, ne vom face datoria fata de cititor, informandu-l despre continutul acestui deloc laudabil LP, care in mod normal nu face parte din istoria rock-ului romanesc ci eventual doar a aparitiilor discografice, putand fi incadrat la fel de bine in categoria “sabotaje”. Plecam de la premiza de nevinovatie a celor care si-au dat concursul la realizarea materialului sonor pus in discutie, considerand ca oamenii aflati in spate au facut doar ce si cat au putut.
Prima dintre formatii, Autostop, este alcatuita, dupa cum aflam de pe coperta, din Petru Dan – leader, solist vocal, chitara; Laslo Iozsi – baterie; Gabriel Marinescu – efecte muzicale; Levente Meszaros – chitara bas; Bela Nagy – chitara, vocal; Ianos Szocs – claviaturi, voce.
Din cum este cantata “Taina junglei”(1) rezulta inca de la primele acorduri ca jungla nu are nici un secret. Vocea, dublata (cum este mai rau - la unison!) si preluata defectuos, este pierduta undeva printre canale, in beneficiul documentului sonor, care altfel risca sa sune (si) mai jalnic.
“Doar o privire”(2) incearca sa se asemene cu mai multe piese hard and heavy, pe care, din respect pentru cei care le-au compus si interpretat, nu le vom cita in contextul dat. Chitara este varful de lance al trupei, care aici, ca si pe celelalte piese, incearca fara a reusi sa atenueze gravele carente generale.
“Alerg dupa o stea”(3) este un soft pop cu tenta de new wave, in care vocile reprezinta punctul intr-adevar slab. Muzica usoara de calitate indoielnica oferita drept creatie rock.
“O noapte si o zi”(4) ar putea fi numita la fel de bine “piesa fara bas”. Va ramane probabil un mister daca protagonistii au uitat sa imprime basul sau asa au gandit piesa. Important este ca aceasta suna gol, in ciuda stradaniilor de a fi “umpluta” cu ornamente modeste.
Ce se mai poate adauga este faptul ca muzica a fost compusa de Petru Dan (1, 4) si Bela Nagy (2, 3).
Cea de-a doua trupa a albumului, Miorita ii are in componenta pe Romeo Ifrim – leader, solist vocal; Ion Zamfir – bas, voce; Fanel Necoara – baterie, voce; Gheorghe Suciu – claviaturi; Vasile Mardare – chitara.
“As vrea sa-ti spun”(5) are toate caracteristicile unei piese de cenaclu. Este folky, lejera, tanguitoare. Una dintre creatiile care il fac pe ascultator sa traiasca nostalgii fata de formatia anterioara.
“Am fost strengar”(6) se aseamana tulburator de mult cu piesa anterioara. Fiecare vocala prinsa pe un acord lung este miorlaita pana la confluenta cu behaitul. In rest, monotonie cumplita intr-o atmosfera generala de prost gust.
“Doi tineri frumosi”(7) nu putea fi altceva decat un alt moment penibil, cu functie de epitaf al rock-ului romanesc sub comunism.
In sfarsit, “Bun Ramas”(8), care imita/copiaza la un moment dat cu nesimtire solo-ul de chitara din “I Want To Break Free” (sa ne ierte Freddy si compania ca a trebuit sa-i amintim aici), ne anunta ca am scapat.
Muzica, asa cum este, a fost semnata de Romeo Ifrim (5 - 8).
Rolul negativ al unui astfel de album este multiplu. Cel mai benign fapt ramane acela de a fi lipsit de valoare. Coborarea stachetei, discreditarea rock-ului si oferirea unor false modele reprezinta adevaratele probleme. Recomandam tratarea albumului Formatii Rock 12 drept cal troian si totodata cutie a Pandorei.
|
