 |
H to He Who Am the Only One (1970)
14 Martie 2005
de Ioan Cora |
 |
Cercul celor care apreciaza muzica progresiva are foarte multe in comun cu cercul degustatorilor de vinuri. Unele din cele mai apreciate vinuri s-au nascut in perioada 68-73. La fel si cele mai bune albume de progresiv. Pentru a aprecia un vin e nevoie de o mare experienta si o anumita disponibilitate (nu neaparat nativa). La fel si cu albumele de rock progresiv. Cunoscatorii (cu adevarat) de vinuri fac parte dintr-o aristocratie in care se poate patrunde destul de greu. E nevoie de timp si bani. Aristocrati sunt si ascultatorii de prog. Continuand jocul de cuvinte, Peter Hammill (voce/leader Van der Graaf Generator) este Aristocratul (proprietarul unui castel si al unei vinoteci de prestigiu) care canta pentru aristocrati. Iar H to He … poate fi numit fara probleme un album de progresiv rock aristocratic. Exista un anumit gen de detasare si eleganta muzicala ce nu poate fi regasit la alte trupe ale genului. Vocea, versurile, ideile si charisma care transpare dincolo de suportul fizic sunt calitati ce par a fi nascute la umbra unor traditii seculare. Cel putin asa imi place sa cred. Rock-ul sepulcral nu poate fi decat secular. Nu!?
Killer (1) este povestea unui peste ucigas ce traieste pe fundul marii. Singur. Riff-ul de baza al melodiei combinat cu povestea (sa-i spunem “parabola”) naste o componenta metafizica greu de reprodus. Marile piese ale genului sunt caracterizate de diversitatea planurilor de receptie si absorbtie. La Killers, componenta metafizica este datorata (sau cauzata) de difuzia de sunete dintre “emitor” si “receptor”. Sau mai simplu spus, o poarta spre aristocratia sunetelor.
House with no doors (2) este o balada prog de nivelul Epitaph-ului celor de la King Crimson. Tentele glam (voce) si tema “halucinanta” sustinuta de pian si flaut sunt atu-urile principale ale unei piese cu puternice accente transcedentale.
The emperor in his war room (3) marcheaza momentul Fripp (King Crimson) de pe acest album. Genul de compozitie abordat pe aceasta piesa este cu adevarat “aristocratic”. Teme care apar/dispar si se intrepatrund, coruri, momente tip “intermezzo”; toate la un loc formeaza un poem liric. Doar chitara lui Fripp e epica, dar asta e deja alta poveste. Finalul este mai mult decat neexplicit: “Live in peace or die forever in your war room”.
Povestea de dragoste de pe Lost (4) este momentul de maxim al albumului. Incerc o descriere in cateva cuvinte: Cel mai convingator I LOVE YOU pe care l-am ascultat pana acum. Este, poate, cel mai “credibil” moment Van der graaf din intreaga lor activitate discografica. Teatralitatea si pretiozitatea – caracteristice Van der graaf – trec neobservate de aceasta data. Lost este genul de piesa ce asteapta sa fie descoperita. Ca si dragostea…
Pioneers over C (5) inchide discul intr-o nota de science fiction ce se potriveste ca o manusa cu stilul abordat de membrii trupei. Guy Evans (percutie), Hugh Banton (pian), Peter Hammill (voce, chitara) si David Jackson (sax) construiesc o atmosfera cu puternice tente ludice. Un fel de joaca de oameni mari interpretata (la modul intentionat) pentru copii tomnatici. Echilibristica versurilor lui Hammill creeaza in acelasi timp confuzie si frustrare. Calatoriile intergalactice vazute ca excursii sepulcrale. (!)
H to He who am the only one este, fara indoiala, un mare album de muzica. Deschide si inchide porti. Largeste si micsoreaza orizonturi. Dar tind sa cred ca nu e pentru degustatori. Doar betivii (de alcool si muzica) il vor intelege.
01 Ianuarie 2006
Recomandare online-shop
|
