The Wretched Spawn (2003) 13 Iunie 2005 de Horia Diaconescu

In metalele extreme diferenta dintre excelent si execrabil este de multe ori de ordinul unitatii. Practic, aproape fiecare album de gen are parte de evaluari ce variaza pe toata scala milimetrica dintre cele doua limite. Asemenea aprecieri sunt rezultatul direct al muzicii, asa cum este ea, si indirect, al celor care le produc, fanii, asa cum sunt acestia. Death metalul nu face exceptie. Exista insa si o "elita" a genului, daca putem sa numim astfel manunchiul de trupe care s-au impus intr-un fel sau altul (…"in mormanul de cadavre", ca sa ramanem in ton).

Cannibal Corpse au aniversat, cu putin timp inainte de lansarea albumului de fata, vanzarea discului cu numarul 1 milion – o performanta de neatins pentru 99,99% din trupele de gen, formatia fiind singura pana in prezent care a trecut la sapte cifre. Desigur, e vorba de marketing, de publicitate gratuita facuta prin cenzura si politicieni, de transpiratie si de turnee asidue. Dar ca sa canti death metal adevarat iti trebuie si inzestrare naturala. Nu ne referim la plete sau la musculatura gatului si a coloanei. Ci la o exceptie genetica pe care putine creaturi umane au primit-o. Daca viteza ritmica se invata prin exercitii sportive, iar riffurile se pot amplifica prin tehnologie, cu vocea de death metal te nasti. Ori acesta ramane atributul definitoriu al genului. Istoria a inregistrat 10 – 20 de asemenea accidente biologice, majoritatea pe sol american. Iar Cannibal Corpse sunt singura trupa ce a beneficiat de doua (!) cazuri de mutatie: pe primele albume - Chris Barnes (acum la Six Feet Under), iar in prezent - George "Corpsegrinder" Fischer.

Tehnic vorbind, The wretched spawn este un material (al noualea al formatiei) cu productia impecabila, care isi adauga contributia la redundanta de 15 ani a death metal-ului. La fel de zgomotos si brutal ca mii de alte inregistrari, la fel de obscen in versuri si fara nici o intentie de a se adresa unui alt target sau de a comunica ceva posteritatii. Un asemenea album este in cel mai bun caz un tribut depravat adus geneticii. Guturalele lui Fischer exceleaza in perfectionarea constienta a unei caracteristici atat de marginale, incat induce inevitabil chestiunea sensului (a lipsei sale). Cand anomalia si marginalul devin atat de eficient integrate intr-o masinarie sonora, te intrebi ce mai ramane de facut?… Nu ne mai ramane decat sa ne castram unii pe altii, ascultand Blunt force castration (9) si urland "Smash his scrotum sack!!!" - punctul terminus al liricii canibalcorpsiene…

Voit ori nu, discografia Cannibal Corpse exemplifica situatia, deja post-postmodernista, cu care ne confruntam fiecare, direct sau indirect. Desenzitivizarea totala, reducerea si substituirea raportarii la "extreme" prin actiuni ce au de a face cu "extremismul", adancirea si esuarea in culoare stramte si obturate sunt numai cateva din simptome. In ceea ce priveste albumul de fata, desi in death metal nu prea este loc de intrebari, Cannibal Corpse ofera oricum un raspuns vulgar la orice problema: They deserve to die (13). Este dedicatia trupei pentru toti.

Intrebari pentru Cannibal Corpse?

01 Ianuarie 2006
Recomandare online-shop