 |
Dupa o pauza de patru ani, Godbluff deschide cea de-a doua perioada Van der graaf generator. Nu mai e un secret faptul ca dezmembrarea post-Pawn hearts a fost cauzata de lipsa de succes la public. Lungile turnee cu Genesis nu au reusit sa “afirme” charisma lui Hammill si a companiei: Hugh Banton (bass, orga), Guy Evans (tobe) si David Jackson (sax). Trecerea anilor a nascut noi dimensiuni la nivelul coerentei muzicale si a oferit un plus de maturitate la nivelul ideologiei si implicit al demersului artistic. Sintagma demers artistic este o notiune extrem de delicata, iar in cazul VDG extrem de controversata. Se pune problema daca muzica este suportul versurilor sau versurile sunt doar un pretext pentru muzica. Este clar ca cea de-a doua varianta e cea mai putin probabila. Iar prima nedreapta. Daca facem abstractie de textura realizata de clape, de ritmica impecabila sau de odiseea saxofonului (The Sleepwalkers - 4 este, practic, o oda adusa acestui instrument) ramanem cu “latratul” lui Hammill (chiar se tzipa! pe albumul asta) si cu versuri de genul: I reflect: 'It's very strange to be going through this change with no idea of what it's all been about except in the context of time...'.
In consecinta demersul artistic al trupei a fost sa ofere o simbioza muzica/text cu implicatii profund subliminale si nu doar o simpla furajare intelectuala, tarã care a fost una din cauzele disparitiei rock-ului progresiv si un factor (probabil) de succes al punk-ului. Hammill nu este Shakespeare, muzica nu este Mozart iar simbioza nu este Verdi. Godbluff este un album de contemporary music ce traieste prin raportarea la ceea ce este si ceea ce va fi. Trecutul este, oricum, o componenta neglijabila pentru Hammill:
He will not be hostage, he will not be slave,
no snare of past can trap him, though the future may.
Cele patru piese ale discului: The undercover man, Scorched earth, Arrow si mai sus amintita Sleepwalkers compun un album extrem de omogen calitativ; si daca mi se permite, extrem de omogen in diversitate. Nu lipsesc elementele antitetice (soapta-tipat, flaut-sax), schimbarile de ritm, exploziile lui Hammill si mai ales cele ale lui Jackson; de subliniat excelenta tehnica a gradarii ce conduce la o maxima fructificare a punctului culminat – Arrows si The Sleppwalkers sunt cele mai bune exemple. Alter-ego-ul nu putea fi lasat deoparte iar The undercover man este campul de lupta pentru nelinistile lui Hammill; o piesa de prim rang in repertoriul VDG.
Godbluff este un album prin care se poate patrunde in lumea Van der graaf. Exista un anumit grad de accesibilitate ce poate fi descoperit prin (multe) ascultari succesive. Mai exista charisma lui Hammill. Si mai exista si Timpul. Risc sa spun ca Godbluff este un adevarat album conceptual despre timp si raportarea noastra la acesta. Finalul primei si ultimei piese pot conta ca un posibil argument.
01 Ianuarie 2006
Recomandare online-shop
|
