Pe la mijlocul anilor ’90, imediat dupa aparitia lui Wolfheart (1995) si Irreligious (1996), lumea ascultatorilor de metale se umpluse de fani Moonspell. Aceasta afirmatie poate fi testata empiric privind rubrica de corespondenta a unei binecunoscute reviste transformata intre timp in almanah. Un procent considerabil dintre doritorii de prietenii la distanta declarau Moonspell ca fiind printre preferintele lor muzicale. In randul prietenilor din liceu lucrurile stateau cam la fel, toata lumea fiind incantata de portughezi. Eu traversam „perioada vikinga” (cati dintre cei care citesc acest material nu au avut o „perioada vikinga”, la un anumit moment al tineretii lor?). Muzica unei formatii din sudul Europei nu reusea sa-mi trezeasca decat dispretul, cel mult ignorarea. Muzica este impropriu spus, deoarece refuzam in mod sistematic sa intru in contact cu sonoritatile propuse de Langsuyar, Ares, Passionis, Mike si Mantus.
In ‘97-‘98 ascult pentru prima oara la radio „Handmade God” (2), piesa care se mentine in „Topul de Fier” timp de cateva saptamani. Prin ascultare repetata (saptamanal) vraja lunii incepe sa ma prinda. Imprumut caseta de la un prieten si imi place ce aud. Acesta a fost primul meu contact cu muzica Monnspell si poate de aceea nu am inteles niciodata de ce Sin/Pecado este considerat o blasfemie de catre cei care in ’96 se declarau fani. Este un album aparte, care place sau nu, nelasand loc de nuantari. Are, daca vreti, un impact similar cu Grand declaration of war al celor de la Mayhem.
De multe ori Sin/Pecado este descris, mai ales de catre contestatari, prin termenul de „electro”, pus in contradictie cu rockul greu (metal). Afirmatia nu este decat partial adevarata, doar doua piese – Magdalene (6) si Eurotica (8) avand o structura electro. La celelalte, elementele sintetice joaca doar un rol secund, de „condimentare” a sunetului, de umplere a golurilor ramase dupa ce acesta a fost „indulcit”. Un punct de referinta este 2econd skin” (3) (un nume inspirat – si nu pot sa nu ma gandesc din nou la Mayhem, care cu Ancient skin marcheaza trecerea la noul sound inca de pe Wolf's lair abyss). Desprinderea de trecut se face treptat, piesele devin tot mai light pe masura ce ne apropiem de sfarsitul albumului, atat ca si muzica cat si ca versuri. Un element care se pastreaza de pe albumele anterioare (si apoi pe cele ulterioare) sunt solo-urile de chitara, destul de neobisnuite pentru o formatie care face muzica de factura gotica.
Ultima piesa (daca excludem outro-ul) a albumului, Hanged man (12), este poate cea mai complexa din discografia Moonspell. Nu „rupe” din prima precum Alma mater sau Full moon madness, ba dimpotriva, trece neobservata la primele ascultari. Violenta tipica metalului este aici pe deplin refulata. Si chiar daca uneori pare sa explodeze, acest lucru nu se intampla. Este o piesa potrivita pentru un final de cariera, asa cum Sin/Pecado ar putea fi un album de final de cariera.
|
