|
The Imaginary Direction of Time (2004)
22 Iunie 2005
de Ioan Cora |
Cu aceasta ocazie (sic!) trupa norvegiana Winds a lansat pe piata albumul cu numarul trei. Lars Eric (voce, bass), Carl Tidemann (chitara), Jan Axel von Blomberg (tobe) si Andy Winter (clape) se aliniaza unui spectru consistent de alte trupe pe care istoria rock-ului le va "depozita" prin enciclopledii sau lexicoane underground la categoria "altii". Prin anii 90, statutul de rocker ‘adevarat’ se castiga prin enumerarea componentei trupelor Metallica, Maiden si Judas Priest. Autosuficienta de care da dovada fanul nu este de condamnat. Sunt lucruri mult mai importante decat muzica. De condamnat este autosuficienta muzicianului, cel ce doreste sa fie un profesionist.
The Imaginary direction of time este un album care face parte din categoria autosuficientei muzicale. Daca pe alocuri (atentie! doar pe alocuri) descoperim oarece maiestrie muzicala, ideile de ansamblu sunt mai mult decat sarace. Cooptarea unei sectiuni de coarde nu face decat sa accentueze dramatic ‘goliciunea’ muzicala de care dau dovada protagonistii. Momentele interesante de pe album – cateva soluri de chitara – sunt practic minimalizate de cliseismul prin care sunt introduse. Under the stars (6) ‘ofera’ din plin acest mod de abordare. Urmatoarea piesa A moment for reflection (7) devine hilara prin antiteza dintre liniaritate - previzibilitate si titlul… meditativ. Ramanem cu consolarea (oare?) ca daca nu ar exista trupe ca Winds, ar lipsi temelia pe care se poate construi o scara ierarhica sanatoasa.
In noianul de 12 piese se poate vorbi de una mai reusita. Beneficiand de o dinamica (sectie ritmica) mai sustinuta, What is beauty? (1) deschide albumul intr-o nota optimista in ceea ce priveste orizontul de asteptare. Restul, insa, nu mai conteaza.
Lipsa totala de directie atat la nivel compozitional cat si orchestral face sa se nasca o prapastie intre prestatia care se poate auzi pe acest album si autotitulatura de progressive metal band. Chiar si vazuta prin prisma unei trupe melancolico-pesimista, Winds are de pierdut. Monotonia si liniaritatea nu sunt suficiente pentru a intretine o atmosfera de “tristete”. Chiar daca uneori imi vine sa plang cand aud ce aud…
|