Conceput ca suita, albumul Days Of Future Passed poarta prin timp parfumul vremurilor in care a luat nastere. Afirmatia este mai mult o constatare decat figura de stil. Factorul uman, asociat cu sinceritatea exprimarii se regaseste ca atare incepand de la compozitie si pana la interpretare. Problema virtuozitatii a fost “lasata” in grija dirijorul Peter Knight si a celor de la The London Festival Orchestra, impreuna cu care a fost imprimat LP-ul.
Piesele de expresie rock alterneaza cu interludii orchestrale punandu-se in valoare reciproc, intr-o gradatie ce culmineaza cu momentul final: “Night In White Satin” – hit-ul de necontestat al formatiei, pentru multi singura piesa cunoscuta de la Moody Blues. Ray Thomas – voce, flaut; Justine Hayward – chitara, voce; Mike Pinder – voce, clape; John Lodge – bas, voce si Graeme Edge – baterie au reusit sa prinda anumite aspecte din spiritul timpului lor, altele decat cele hippie, care tocmai legau Europa de America si importau masiv cultura Asiei sau a Africii. Intentia de detasare fata de conjunctural a dus la “captura” involuntara a unor idei care pluteau in aerul anilor ’66 – ’67. Lipsa relativa de virtuozitate a protagonistilor a determinat niste compozitii deopotriva personale si oneste.
“The Day Begins”(1) este o lucrare (destul de) ampla, pentru orchestra, care propune la un moment dat enuntarea in nota dramatica a temei de referinta, dezvoltata in deja citata “Night In White Satin”. Piesa are de asemenea functie de preludiu, anuntand si totodata anticipand ceea ce urmeaza a fi ascultat in continuare. Spre final este plasat un prim moment recitativ, dezvoltat pe un fundal muzical ce face trecerea spre urmatorul titlu (impartirea materialului in piese este destul de arbitrara).
“Dawn: Dawn Is A Feeling”(2) intra in tipare pop-rock, fara a se renunta la aportul orchestrei, a carei partitura ramane importanta in economia aranjamentelor muzicale. Linia vocala contrasteaza prin simplitatea executiei cu pretiozitatea orchestratiei, constituindu-se in factor de accesibilitate. Altfel spus, albumul ofera “de toate pentru toti”.
“The Morning: Another Morning”(3) aduce in prim plan ideile muzicale standard ale anilor ’60, intr-o mixtura cu sunetul de opereta si cel simfonic. Desi exista o oarecare preocupare pentru latura prog si sunt prezente minore interventii psihedelice, partile raman distincte, nereusind a se constitui in ceva organic legat.
“Lunch Break: Peak Hour”(4) debuteaza cu arbitrara reluare orchestrala a piesei anterioare, pentru a etala mai departe o piesa-colaj, apropiata ca spirit de creatiile Who, Beatles si chiar Pink Floyd (perioada de inceput). Mizand pe elemente preponderent rock, formatia restabileste echilibrul intre “clasic si modern”.
“The Afternoon: Forever Afternoon (Tuesday?)”(5) creaza atmosfera propice receptarii piesei de baza, “Night …”, ale carei acorduri sunt anticipate. Construita in prima parte pe coordonate rock, “Lunch Break”-ul paseaza apoi rolul principal orchestrei, pentru a se incheia in maniera de opera rock. Pot fi identificate cu usurinta similitudini cu “Hair”.
“Evening: The Sun Set: Twilight Time”(6) merge pe linia deja stabilita. Alte acorduri, aceeasi reteta. In ideea de mix, la un moment dat survine un accidental motiv muzical oriental. “Twilight Time” are o tenta halucinanta, psihedelica. Dar adevarata functie a piesei (colajului) este de a pregati intrarea in ultima creatie, care este nucleul albumului de fata.
“The Night: Night In White Satin”(7) ramane una dintre cele mai izbutite piese ale vremii si asta nu datorita virtuozitatii sau complexitatii compozitionale. Este pur si simplu inspirata, depasind granitele logicii si ratiunii. Trebuie privita (ascultata) precum “If You Are Going To San Francisco” – Scott McKenzie ori traditionalul “House Of Rising Sun”. Pe album lucrarea “Night …” se incheie cu un moment recitativ – replica a celui de pe prima piesa - difuzat pe fundal de orchestra.
Un gong final pune punct LP-ului, a carui culoare estompata de trecerea timpului ii da un plus de farmec.
Dupa cum spunea criticul Hugh Mendl intr-o recenzie a vremii, cei de la Moody au ales sa-si proiecteze viziunile despre viata intr-o zi obisnuita a oricarui om, care nu tine cont de nostalgiile trecutului si nu ia in considerare posibilitatile viitorului. Independent care au fost intentiile artistice aflate la baza albumului, consideram noi, mesajul transmis in timp este unul de natura pur nostalgica, cu oarece tuse metafizice.
01 Ianuarie 2006
Recomandare online-shop
|
