 |
Permis portsinucidere (1997)
09 Septembrie 2005
de Ioan Cora |
Acest al doilea album nu aduce, practic, nimic nou din partea trupei. Ceea ce pe albumul anterior putea fi numit ca facand parte in mod legitim din istoria rock-ului romanesc se transforma in cazul de fata intr-un act normativ lipsit de orice fel de element de nou(tate); lipsa de originalitate devine, in aceste conditii, un factor mult prea vizibil. Amestecul de metal, hardcore, rap naste de cele mai multe ori elemente hilare. Piesa pro patria (4) poate fi audiata in diverse chei; dar asemanarea intentionata sau intamplatoare cu “artisti” rap/hiphop autohtoni de atunci si de acum nu este nici pe departe punctul forte al albumului. Din contra…
Textele sunt alt punct nevralgic pe harta acestui disc. Ceea ce ar trebui sa salveze in mare masura lipsa de idei si (nelipsita) monotonie nu face decat sa duca intregul discurs in derizoriu. Sloganurile demonetizate sau siropoasele atacuri politice (vezi Uz de fals (6)) fac din audierea acestui disc echivalentul unui parastas postrevolutionar. O comparatie intre mesajul IPR (text + muzica) si un alt album autohton de gen din acele vremuri (Axident – Tons of powder) transforma intregul protest al trupei intr-o frustrare obsesiva si neproductiva. O abordare calitativa a muzicii de pe Permis portsinucidere este greu de facut in conditiile unei prestatii cantitative.
Cea mai coerenta piesa de pe album ramane chiar cea de deschidere: Antet. Un riff ultrauzitat de toate trupele metal din jurul anilor 90. O piesa cliseu care caracterizeaza in mare masura restul de zece.
|
