Interesat de alte sectiuni?
 Interviurile Muzici si Faze
Rock romanesc
Pop & Rock
Progresiv & Experimental
Metal, Punk si subgenuri
|
|
 |
Paradise Lost (2005)
19 Septembrie 2005
de Aron Biro |
Paradise Lost este trupa aceea care de-a lungul a 10 albume si o groaza de EPuri n-a rostit niciodata cuvantul FUCK. Am gasit cuvantul in versurile Dream Theater. L-au pronuntat pana si My Dying Bride... si inca cum, au scos un album intreg despre coitus interruptus. Mi s-a facut pielea de gaina cand i-am auzit pe Anathema cu "I'd like to see you fucking try", pe Alternative 4. A, da, si Natalie Imbruglia, aud ca vine la Cerbul de Aur, m-as duce doar sa o aud repetand cuvantul cu F. Nu pot sa verific daca e unic cazul PL. Linkin Park si trupele white metal nu se pun la socoteala, acolo e chestiune de eticheta. Umbla vorba ca in randul rockerilor romani e un motiv suficient sa-ti scada cota.
Avusesem o gagica acu ceva vreme, prin studentie. Era o dulceata de fata, dar n-avea defel succes la baieti. Era singura cand am gasit-o, canta cantecele religioase pe aranjamente folk. Nu era o oportunitate, tot singura as fi gasit-o si mai tarziu. Nu era urata, dar baietii n-o placeau caci nu vroia sa faca sex in ruptul capului. Taica-su fusese predicator baptist iar maica-sa umbla la penticostali, ambii intr-un sat de prin Mures. Cand fata le-a mai crescut, nu s-au putut hotari la ce biserica sa o duca. Nu stiu ce incompatibilitati au fost la mijloc dar taica-su a venit cu ideea sa intemeieze o religie ori o secta noua unde sa mearga si baptistii si penticostalii deopotriva. Prin '95 sau asa ceva, au intemeiat la ei in sat “Biserica biruintei prin Isus”. Nu stiu exact in ce masura a fost acreditata sau pe ce doctrine a fost alcatuita, dar pare ca le-a rezolvat problema. Aveau deja oameni in Cluj si prieteni peste hotare. Mergeam cu fata la predicile fratelui Slavian, care avea si o emisiune radio. Se aseza fratele in mijlocul nostru si ne punea intrebari despre motivatii. Umbla cu un microfon printre scaune si ne intreba De Ce pe tot felul de probleme. Iar la sfarsit ne impartea conserve Heinz. Unele cu supa de pui, altele cu fasole si unele, beton, cu crema de ciuperci. Mi-era foame a naibii, eram student. Imi convenea. Dar zau ca-mi placea fata si, de dragul ei, imi placea si de fratele Slavian. Nu-ti mai venea sa te duci acasa. Stateam si povesteam vrute si nevrute. M-au invatat ca nu e frumos sa injur si ca vorbirea curenta n-a continut dintotdeauna cuvantul cu F. Ca se pot canta cantece frumoase cu cuvinte frumoase.
N-a durat mult. "Tu stai cu mine doar pentru conservele alea" mi-a spus intr-o zi. "Dar asta nu inseamna ca nu te iubesc" am replicat cu un exces de sinceritate deprins de la intalnirile cu fratele Slavian. "Ai promis ca n-o sa mai asculti muzica din aia mizerabila". "Dar imi place si muzica voastra country"."Nu e country, e folk si e muzica religioasa. Nu stiu ce sa mai cred despre tine" si s-a dus si nu ne-am mai vazut si Paradise Lost a scos One Second vanzandu-si sufletul caselor de discuri. Iar eu n-am mai putut niciodata sa pronunt cuvantul "comercial". Dar zau ca-mi placuse de ea. Imi amintesc cum puteam noi sa povestim asa, dupa mese, printre conserve, despre cate-n luna si stele. Si nu vedeam nici o problema. Nici eu nu ma ofticam ca nu vroia sa faca sex, nici ea nu se oftica cand mai bagam un riff la casetofon. Dar intrase pe fir fratele Slavian, am aflat mai tarziu. Ma vorbise de rau si afirmase ca nu mai am ce cauta in emisiunile lui. Ca stateam cu ea doar pentru conservele alea. Si zau ca nu era adevarat.
Sper sa nu fie ultimul album PL, dupa cum zvonesc cei care vad semnificatii adanci in faptul ca titlul albumului e inversul titlului primului album. Il tot ascult de asta iarna. Nu des, dar cu frecventa constanta. Il fredonez in statii, asteptand tramvaiul. Sa ne duca. E altfel decat Symbol of Life. Si totusi, “we never changed our style, we only tune our guitars up and down” zice Holmes. S-a schimbat iar soundul, conform cerintelor fanilor care nu mai tolereaza ca trupele sa isi adapteze muzica la cerintele fanilor. In fine, nu am creierul adaptat pentru a gandi intr-un astfel de sistem logic, inspirat din panglicile lui Moebius. Ideea e ca Rhys Fulber continua sa fie la butoane, dar acum s-a abtinut de la deformatiile profesionale de industriash. A tras deoparte folia de aluminiu cu care acoperise Symbol of Life si a invelit noul album intr-o patura veche de prin '95, cumparata de la magazinul cu orice produs la 39.000 lei vechi. A fost o patura buna. A servit candva albumul Draconian Times, despre care unii inca refuza sa creada ca a fost cel mai mare succes comercial al trupei. Sa nu fie socotit repros. Acum, cantecele de sub patura sunt frumoase, pe structuri simple si refrene adictive, dupa metoda care a stralucit prima data pe One Second. Mixtura de pastisha doom cu gravitate baroca si tristete vehementa optzecista ma face sa imi doresc foarte mult sa inventez un nou nume de stil. Hai sa fie “alternative doom”. Las altora terminatia “core”. Nu m-as lungi cu vorba, in cazul acestei cronici sunt in ipostaza neplacuta de a ma adresa oamenilor care fie stiu deja ce spun aici, fie n-au cum sa priceapa. Si cam asta e si pozitia trupei pe acest album.
Sa nu uit, editia limitata are si doua remixuri bonus, nu conteaza care. Doua conserve goale. Demonstreaza ca muzica PL nu se poate remixa. Ca are coloana vertebrala si ca nu-i poti disloca vertebrele fara sa risipesti maduva. Ca degeaba o tragi de sfarcuri, ca n-o sa auzi de la ea “Fuck me I’m famous” asa cum n-o sa obtii in veci o erectie ascultand Tori Amos.
|
