In cel de-al doilea LP al sau, Valeriu Sterian continua procesul de apropiere de zona rock-ului, semnalele acestei treceri treptate de la folk la rock putandu-se observa inca de pe albumul anterior. Denumirea "Compania de Sunet" este o inovatie interesanta prin care protagonistul isi poate adjudeca pe de-a intregul calitatea de conducator de proiect, punandu-se totodata la adapost de eventualele schimbari ale componentei, care devine o variabila de mai mic interes pentru publicul larg. O idee asemanatoare a fost utilizata si de Mircea Florian care a cantat intr-o perioada sub titulatura Florian Din Transilvania. Formula "utilizata" pe Veac XX este urmatoarea: Dan Badulescu – chitara; Ioan Ranga – bas; Iulian Constantinescu – percutie. Muzica, vocea si chitara acustica sunt ale lui Sterian.
Cele unsprezece piese ale albumului, dintre care sapte au versuri semnate de protagonist, ofera un tablou complet al posibilitatilor si intentiilor ce au stat la baza alcatuirii sale. Este de remarcat unitatea tematica si coerenta artistica, factori din pacate destul de rar prezenti in folk-ul si rock-ul nostru.
"Bun gasit"(1) are functia de prolog, fiind totodata o piesa de sine statatoare. Textul, social, angajat trimite spre creatii din Statele Unite. Dealtfel aceasta abordare este o caracteristica a intregului album.
"Filozofie despre nimic"(2) continua atmosfera creata inca din debut, atat prin continut cat si muzical vorbind.
"Veac XX"(3), piesa reprezentativa, propune un refren demn de piesa titulara a unui album. Personal simt in mod pregnant in aceste prime trei piese influenta, spiritul lui Dan Andrei Aldea.
"Iertare"(4) este un prim moment al albumului (cronologic vorbind) in care tema sociala trece pe plan secund. Piesa nu rupe totusi ideea intregului, gasindu-si corespondente in alte cateva piese incluse in Veac XX unde autorul isi pune in evidenta sensibilitatea prin abordarea unor teme lirice.
"Dialog Interior"(5) este strans legata tematic de "Filozofie despre nimic" si "Veac XX".
"Priveliste fara bufon"(6) ii da posibilitatea lui Valeriu Sterian sa-si puna in valoare tonul, unul dintre atu-urile sale principale.
"Sonetul 149"(7), pe versuri de Shakespeare alcatuieste impreuna cu "Elegia treptelor"(8) ale caror versuri ii apartin lui George Tarnea (ce semneaza si piesa 6), nucleul liric al albumului care are un puternic caracter de confesiune.
"Cantec"(9) aduce un interesant solo de chitara. Este piesa cu cel mai pregnant caracter psihedelic. Se simt influente Floyd (perioada Meddle) dar nu poate fi vorba despre o sursa directa de inspiratie, este vorba mai degraba de o folosire mai pregnanta a limbajului rock.
"Iluzia unei insule"(10), pe versurile lui Adrian Paunescu a fost una dintre piesele cele mai indragite de public si in consecinta des cantate. Intr-un moment ulterior, cand Sterian cu a sa Companie de Sunet a "plonjat" total si definitiv in rock a avut mare succes cu o varianta "electrica" a acesteia.
"Concluzie"(11) reprezinta epilogul unui album de conceptie, care fara a putea fi incadrat clar in rock, se deosebeste major de ceea ce era in anii aparitiei sale folk-ul romanesc. Vad acest al doilea album al lui Valeriu Sterian sub valoarea primului, dar remarc faptul ca reprezinta altceva si chiar daca ii lipseste stralucirea semnalata pe Antirazboinica este caracterizat de coerenta si omogenitate. Ramane unul dintre albumele onorabile ale folk-rock-ului romanesc.
|
