Hosianna mantra reprezinta un disc aparte in muzica progresiva teutona. Arareori s-au intalnit sunetul si linistea intr-o asemenea discretie interpretativa. Acest al treilea album ancoreaza Popol Vuh intr-un format apropiat muzicii de camera, evolutia in sine oferind lui Florian Fricke un plus de credibilitate prin raportare la alte trupe ale scenei psihedelice. Finalitatea acestei relativ inedite abordari lasa unele neclaritati, insa putem accepta intregul ca experiment (in experiment).
Dupa doua materiale in care texturile ample ale Mega Moog-ului i-au dominat lucrarile, leaderul grupului considera ca posibilitatile "expresioniste" ale instrumentului nu mai prezinta interes pentru compozitiile proprii. Moog-ul este vandut lui Klaus Schulze (care il va utiliza din plin), iar noua formula Popol Vuh, devenit proiect personal, include pe: Florian Fricke - pian, harpa; Conny Veit (de la Amon Duul II) - chitara electrica si acustica 12 corzi; Robert Eliscu (de la Between) - oboi; Klaus Wiese - tamburina; Fritz Sonnleitner - vioara, alaturi de soprana coreana Djong Yun. Simpla enumerare a componentei si instrumentelor sugereaza schimbarea stilistica, in acord cu tot mai pronuntata ideologie asupra careia leaderul grupului insista odata cu apropierea sa de religiile traditionale. Convertit la crestinism, Florian Fricke isi va dedica o mare parte a activitatii artistice promovand asa numita "rugaciune prin muzica". Popol Vuh trece prin urmare intr-o faza acustica, etapa care ulterior avea sa devina electro-acustica.
Hosianna mantra poarta marca unui eclectism specific tendintelor artistice (postmoderne) ale decadei in care a aparut. Se observa totodata aceeasi preferinta in valorificarea sonoritatii si nu a compozitiei, atat partea instrumentala cat si vocala fiind, probabil, improvizatii (de grup) la origine. Muzica este lipsita de centri de ritm, fiind partial tributara atmosferei si intentiilor psihedelice. Exoticul nu epateaza, iar virtuozitatea este moderata, in conditiile in care se ignora voit anumite necesitati armonice.
Ah! (1) seamana surprinzator de mult cu improvizatia nocturna dintre Roger Eno si Peter Hammill, inregistrata 25 de ani mai tarziu sub numele The appointed hour. Intr-o nota anecdotica am putea chiar spune... “great minds think alike”.
Kyrie (2) reuneste cateva motive diferite ca origine, cuplate sub semnul unei linii melodice vag schitate. Ca pe intreg discul, ascultatorul ramane principalul responsabil de (re)crearea traseului muzical.
De pe pozitii subiective, cerute de receptarea unui asemenea album, Hosianna mantra (3) devine un moment pur si simplu delectiv. Pe parcursul a 10 minute, texturile de blues si oboiul insotesc un dialog ludic intre tonuri de pian si psalmodierea sopranei (relatia de acompaniament ar putea fi si reciproca).
Abschied (4) impresioneaza, in spiritul albumului, prin delicatete. Oboiul apare aici in prim plan, interpretand o tema din Renastere in ralenti. Putin (si incomplet) folosit in afara muzicii clasice, instrumentul isi gaseste aici expresivitate in primul rand datorita culorii pe care o poate induce, pe un fundal ritmic aproape insesizabil al tamburinei.
Segnung (5), Andacht (6), Nicht hoch im Himmel (7) si din nou Andacht (8) compun o suita a convietuirii dintre muzica si liniste. Desi viziunile sunt liturgice, interpretarea este clar laica. In context pop-art putem chiar vorbi de un anume impresionism. Vioara, pian, chitara, oboi, harpa si... Djong Yun.
Muzica Popol Vuh mai degraba seduce, decat provoaca, sunetele fiind valorificate fara necesitatea ca ascultatorul sa perceapa detalii. Albumul de fata este unul interesant din aceasta perspectiva. Ne-am putea intreba daca o astfel de creatie reprezinta (ca abordare) un pisc sau o fundatura (sic!). Inclinam spre cea de a doua varianta. Cu mentiunea ca in vagaunile muzicii cresc uneori trandafiri...
01 Ianuarie 2006
Recomandare online-shop
|
