 |
Cheia de acces spre muzica lui Peter Hammill se afla, in cel mai cartezian spirit vorbind, la purtator. Tipul acesta de creatie constituie privilegiul marilor artisti. Versurile il definesc in totalitate pe poetul compozitor interpret si, mai mult decat atat, exprima. Muzica depaseste statutul de fond pentru o recitare reusita, fara a dubla intelesul cuvintelor pe care le insoteste. Altfel spus, sunetul contribuie din plin la sensul actului poetic. Hammill reuseste sa fie altcineva decat cel ce fusese la Van Der Graaf, ramanand totusi acelasi. Evolutia – daca se poate vorbi despre asa ceva – s-a produs in sensul personalitatii sale, fiecare noua miscare, oricat de imprevizibila, aparand ca logica.
Cele spuse mai sus se potrivesc de minune cu titlul piesei "Paradox Drive"(1), sintagma care acopera la nivel de speculatie observatiile enuntate. Intentia compozitiei este desigur alta. Forta si fragilitatea coexista si tind a se ingloba una in cealalta. Echilibrul instabil a fost imortalizat ca paradox intr-o piesa cu accente dramatice si un lirism marca Hammill.
"The Unconscious Life"(2) se plaseaza la limitele depresivului, pe care nu le forteaza, insa. Unei "reprize" lirice ii urmeaza una "tehnica", dar nu tehnicista. Subtilele dublaje de voce sau pian puncteaza momentele in care la Van Der Graaf ar fi avut loc "exploziile" binecunoscute. Sunetul modern nu face decat sa cosmetizeze structura de balada in care a fost gandita linia pianului. Faptul este valabil si pentru "Don’t Tell Me".
"Accidents"(3) are atribute de industrial. Tenta post punk, de asemenea prezenta, coloreaza piesa intr-o vasta paleta de griuri, introducand puternice accente decadente.
Piesei "The Great Experiment"(4) i se pot atasa mai toate denumirile care suporta prefixul "post". Si aceasta in conditiile in care structura sa de baza ramane una clasica. Experimentul isi gaseste si el locul incepand de la ritmica si pana la sinteza sunetelor. Logica lui Peter Hammill poate fi interpretata fara nici o grija drept alchimie pura. Rezultatul, atunci cand artistul nu-l imbraca prea mult in cenusiu, este oricum, stralucitor.
"Don’t Tell Me"(5) este un strigat stins in care se aude ritmul inimii, sau mai degraba vibratia sa. Ultima clipa a unei povesti pastreaza totul intact. Mai departe nu este decat devenire si in cele din urma trecere. Poezie, istorie personala, universalitate a mesajului, muzica. Mai mult nu trebuie spus.
"She Wraps It Up"(6) se apropie ca structura de "Paradox Drive". Basul isi deapana propria poveste, in paralel si la concurenta cu linia vocii.
"Happy Hour"(7) are structura (cea mai) complexa (dintre piesele albumui) si o coerenta aparte. Compozitia suporta idei muzicale diverse, care luate separat ar parea chiar divergente si un mesaj pe masura, la nivel de text si metatext.
Cei care si-au dat concursul la realizarea albumului sunt: Guy Evans (Brain) - drums, percussion; John Ellis (Fury) - guitars; Nic Potter (Mozart) – bass; Peter Hammill (k) - vox, keyboards, guitar. Invitat pe piesele (2,8) a fost David Jackson - sax.
In urma cu vreo cincisprezece ani, o cunostinta de-a mea facea calculul ca, pana in acel moment, ar fi baut un hectolitru de spirtoase si ar fi fumat doi kilometri de tigari, puse una in prelungirea celeilalte, ascultand albumul. Nu stiu daca aceste fapte l-au dus sau duc undeva, dar stiu ca intre timp omul s-a tuns si a ajuns economist (in ordinea indicata). Dupa cum spuneam, password-ul este la purtator. Enter K are caracteristicile intregii opere a lui Peter Hammill: poate fi considerat albumul preferat, contine piese ce "ar putea fi luate pe insula pustie" sau idei muzicale demne de a fi trimise in spatiu. Toate acestea, desigur, inscriptibile in ideea punctului subiectiv de vedere. Personal, il (re)ascult de fiecare data cu bucurie si am sentimentul ca mereu descopar ceva ce anterior imi scapase.
01 Ianuarie 2006
Recomandare online-shop
|
