Timp de cateva zile ne-am conversat pe mail pe tema acestui album. Dialogul nostru s-a concretizat in textul de mai jos. Probabil ca am fi putut continua schimbul de emailuri pe o perioada nelimitata. Ne-am oprit, insa, aici. Perseverenta nu inseamna intotdeauna mai bine.

Nota: Nu am facut corectii ulterioare pe text. Topica face parte din naturaletea limbajului "internaut".

Raluca Florea: Ultimul album, ce inchide practic, dar nu si teoretic era Chuck Shuldiner/Death. Sofisticat si rapid, melodic si tehnic, imprevizibil, concentrat - polivalent. Neregasindu-se nume mari precum Steve DiGiorgio sau Gene Hoglan, ce au prestat pe albumele precedente, « The Sound of perseverence » surprinde totusi printr-un sunet impresionant si o compozitie meticuloasa. Astfel, Shuldiner& co dau nastere unui noi val de piese complexe: riffuri solide, solo-uri scanteietoare si melodioase, o percutie si bass intense, totul  imbinat cu versurile filozofice aduse in lumina de  o voce marcanta.Titluri reprezentative:To forgive is to suffer, A moment of clarity, Story to tell, Flesh and the power it holds,Spirit crusher.

Cei care au ascultat Death incepand cu « Scream bloody Gore » vor fi surprinsi si oarecum nemultumiti de gradul  de melodicitate pe care il contine acest album, pe cand cei ce isi incep auditia Death cu « The Sound of perseverence » vor fi profund impresionati si le va fi deschis un nou orizont catre aria metal-ului.

Ioan Cora: Foarte posibil sa ai dreptate. Dar exista zeci de albume care se pot "bucura" (la Death s-a experimentat rareori senzatia de bucurie) de aceleasi epitete si descrieri bombastice. Riff-uri solide gasesc si pe la Morbid Angel sau Napalm Death. Sunet nu mai vorbesc. Death are versuri filozofice? Din ce punct de vedere? In microcosmosul genului abordat de Schuldiner si compania ar fi valabil ce spui tu...; dar daca ne raportam la muzica in general, lucrurile incep sa devina derizorii, daca nu chiar comice.

Ultima ta fraza ma face sa zambesc. Mi-am adus aminte de o faza. La Universitate era o taraba de muzica axata doar pe death metal. Se cumpara la greu Napalm Death si Cannibal Corpse. Cand mi-am luat Spiritual Healing rockerii din preajma mustaceau. Tocmai cumparasem - din punctul lor de vedere - muzica comerciala (sic!).

Pana la urma ce are special albumul asta?

RF: Stiu ca exact asta am facut, o descriere bombastica si obiectiva, limitandu-ma la ceea ce contine albumul in sine, lucruri care, intr-adevar,s e gasesc pe nenumarate altele. Ti-am spus ca nu am indemanarea de a scrie, privesc totul obiectiv. Daca nu as face asta, m-as implica prea mult pe mine si as relata totul cu trimitere la momentele mele (viata mea). Asa ca raspunsul la intrebarea ta ,"Ce are de fapt special acest album?", este urmatorul: reprezinta un refugiu. Ma acopera, ma ascunde si ma trimite inapoi mai puternica. Avand in vedere prin ceea ce a trecut Chuck, albumul asta reprezinta ultimul procent, elementul care intregeste mostenirea pe care a lasat-o. Sunt concentrate aici ultimele ganduri si sentimente, pentru ca stia ca va fi ultimul album Death. Consider ca a pus punctul pe i, incercand sa demonstreze ca viata trebuie pretuita, cu toate urcusurile si, mai mult, coborasurile ei.

In felul asta il consider eu special. Imi da un sut de fiecare data si ma duce cu gandul la ce spunea Sartre... ne nastem liberi, dar responsabili si fara scuza.
   
O seara buna!

IC: Ok... Bombastica este. Obiectiva nu. Dar nu obiectivitatea este scopul discutiei noastre. Daca ar fi sa ne luam dupa Sartre, inseamna ca e posibil sa-i spunem si unui album Death ca "imparatul e gol". Dar chiar numai de bine se poate vorbi de un album ca asta? Nu ofera el prea putin? Sau altfel spus, nu vrei tu prea putin?

RF: Faptul ca am spus ca ma duce cu gandul la ceea ce a spus Sartre intr-una din lucrarile sale nu inseamna ca raportez toata activitatea Death la toata activitatea lui Sartre. Ofera prea putin? Depinde ce spera fiecare sa gaseasca. Ce intelegi tu prin "putinul" pe care il ofera albumul sau "putinul" pe care il vreau eu?

IC: Eu am ascultat nepermis de mult productii pe care scrie Death. Cum am mai spus-o si prin alte locuri, genul abordat de trupa - oricat de "intelectual" se doareste a fi - nu duce decat intr-o infundatura. Si asta printr-o potecutza lipsita de elasticitate. Oricat te-ai stradui, nu poti sa ascunzi faptul ca muzica de pe SoP sufera de vechea meteahna: monotonia. Liniaritate si previzibilitate de la un cap la altul. Chestia asta are si partile ei bune; din fericire. Imi place de multe ori sa spun ca o intoarcere la un album Death seamana cu o vizita la McDonalds. Stii ce te asteapta. Gustul e format. Pofta buna!

RF: Vechea meteahna-monotonia. Asta se intalneste pe sute de albume, inclusiv la trupele mari. Si sentimentul de monotonie vine cand te-ai saturat tu personal de un anumit lucru. Nu reprezinta o generalitate. Atata timp cat te duci croit sa asculti un anumit album, fiind in deplina cunostiinta de ceea ce te asteapta, nu mai e monotonie. Asa e si cu Sound of perseverence. Insa are si el limita lui. Buna comparatia cu Mc. Nu ai momente cand tanjesti dupa un McMeniu?:) De asemenea, poti sa te si intoxici daca faci din asta o rutina:)

In my opinion, Sound of perseverence isi are,totusi,locul lui ...bine-meritat.

IC: Plictiseala nu are nimic de-a face cu monotonia. La fel si repetarea. Pe de o parte iti dau dreptate. Sound of... isi are locul sau in ierarhia death-metal. Dar oricand as asculta un Altering the future fata de Spirit crusher sau Living monstrosity (n.n. piese de pe Spiritual healing) in loc de Scavenger of human sorrow. Din cauza asta nu-l vad intr-o ipotetica lista de 10 albume esentiale pentru genul abordat de Chuck si compania. Ar fi intr-o oarecare masura reprezentativ pentru cumulul de clisee si riff-uri Death uzitate de-alungul indelungatei lor cariere. Vazut in acest mod, SoP poate fi categorisit ca fiind junk music. Spre deosebire de Mc Meniu, insa, nu contine substante antivomitive... Poate ca e mai bine asa...

RF: Plictiseala nu are de-a face nimic cu monotonia... dar monotonia te plictiseste?!:D Nu contest faptul ca SoP e mai "sarac" ca Spiritual Healing, nici nu spun ca ar fi albumul reprezentativ Death. Si iti dau dreptate (vezi,nu pot sa te contrazic:),ca exista un cumul de riffuri care face din SoP o mixtura (mai mult sau mai putin slaba) a materialelor Death. Posibil ca asta sa fi fost scopul. Una peste alta... e un album comercial, nu? Ca si junk food-ul. Place la toata lumea, dar unii nu vor sa recunoasca. Degusta doar pe ascuns:D

IC: Junk food-ul place persoanelor care nu si-au cultivat gustul. Sop nu face parte din categoria junk music la modul general inteles. Dar pentru curentul death-metal, intra cu succes in convoiul redundantei. Nu ti se pare cam meschin sa mai scoti un album de death metal cand nu mai ai nimic de spus? Perseverenta nu e neaparat o calitate.

Auditia unui album Death (SoP in cazul de fata) este o experienta solitara. Nu se adreseaza vulg-ului dar nici celor coplesiti de experiente "metafizice". Nici alba, nici neagra. Recomandarea mea este evitarea acestui tip de muzica. Nu ajungi nicaieri atunci cand nu stii de unde ai plecat.

RF: Vrei sa spui ca nu recomanzi "initierea" in death metal prin SoP? Si ca cei care fac asta, necunoscand celelalte albume,nu vor ajunge nicaieri? Cu asta sunt de acord. In nici un caz nu incepi auditia unei trupe-pionier (a unui gen) cu ultimul album.

Si mai vrei sa spui ca scopul lui Chuck, atat prin albumul in sine cat si prin titlul acestuia, a fost sa arate ca e doar o ambitie, dar ca el nu mai are nimic de spus in ceea ce priveste death metal-ul? Pai avand in vedere ca inca din 96 a vrut sa se orienteze catre un stil mai melodios si sa infiinteze Control Denied, compunand cantece pentru proiectul mai sus mentionat,dar care au ajuns a constitui Sound of Perseverence, sunt din nou de acord.

Mai ai ceva de zis?

01 Ianuarie 2006
Recomandare online-shop