Ufomammut este o larva intergalactica ce consuma planete, dupa ce in prealabil le lichefiaza. Asta daca ar fi sa-i credem pe membrii formatiei. In alt context, Ufomammut anunta (si ei) sfarsitul zilelor pentru publicul exclusiv de rock.
Doom-ul este practic singurul subgen al rockului care inca nu a iesit din underground. Desigur, nu ii luam in considerare pe cei considerati a fi parintii genului - Black Sabbath. Motivele de baza ale nepopularitatii nu sunt greu de intuit: autolimitarea traditionala a stilului si maniera de-a dreptul indigesta in care sunt realizate compozitiile. Piese enorme de pana la o jumatate de ora, cu densitatea ritmica de o bataie pe minut nu au cum sa se adreseze decat unei minoritati. Sub aripa generoasa a fenomenului post-rock (post-2000), au aparut insa o serie de formatii care, pe scheletul imobil de doom, isi construiesc cartilagiile experimentale. Cele mai joase frecvente bas joaca astfel rol de gazda pentru extravagantele psihedelice ale unor muzicieni mai mult sau mai putin titrati. Din zona rock-metal, publicul doom pare a fi, in orice caz, cel mai tolerant cu experimentul.
Ufomammut sunt o trupa interesanta din ultima generatie a rockului subteran italian, altminteri putin prezent in undergroundul international. Pot fi incadrati fara probleme scenei doom (care le-a decernat titlul de "ultima senzatie"), cu mentiunea ca electronica joaca propriul rol in muzica. Elemente de acid rock, industrial si kosmische musik le particularizeaza soundul, bazat pe riffurile cavernoase specifice genului. Componenta este urmatoarea: Poia - chitara, fx; Urlo - bas, "voce", fx; Vita - baterie; R. Hendrix - sintetizator, fx.
Albumul Snailking descrie un peisaj suprarealist la granita dintre halucinantie si dementa. Este “povestea” unei gastropode extraterestre care inghite Pamantul. Influentele stilistice acopera practic toata plaja doom: groove visceral Electric Wizard, sludge apocaliptic a la Neurosis, efecte noise-wall tip Boris sau glisari drone a la Sunn O))). In concerte, lentoarea pahidermica a trupei este intregita prin seturi “visuals” de pop-art psihedelic, realizate de colectivul Malleus.
Cronicile albumelor de gen abuzeaza de cuvantul “monolitic”. Muzica de pe Snailking se prezinta, insa, ca o gelatina care se intinde pe membranele difuzoarelor. Ar fi de remarcat utilizarea exclusiva a aparaturii analogice si excelenta manuire a efectelor de feedback ce dilata muzica. Prima piesa, Blotch (1), are rol expozitiv pentru toate enormitatile care se vor intampla pe disc. Lacrimosa (3), Odio (4) si God (5) introduc soundul teluric ultra-bas, care ii face pe doomeri sa juiseze, iar interludiul glitch Alcool (6) anunta imersiunea intr-o orgie lipicioasa de 35 de minute.
Pe alocuri apar sample-uri radiofonice ce trimit la agitatia neputincioasa a victimelor din War of the worlds. “What seems to be the trouble sergent?… You look a little bit worried!”… intreaba o voce torpilata de soldat inaintea piesei Braindome (7), despre distrugerea nucleara a planetei. Nu este prea clar daca personajele vad ciuperci atomice sau propriul fum al ierbii. Demontain (8) este de departe cea mai teribila piesa a trupei. Timp de jumatate de ora trece prin ambient, drone, old school doom rock, industrial si sludge, totul scufundat intr-o mlastina de fx-uri analogice.
Formatii psihedelice precum Ufommamut sunt de intalnit atat la festivaluri stoner, cantand pentru motociclisti si tractoristi care stau pe bidoane de bere si consuma carnati, dar si la evenimente electronice, alaturi de cei mai obscuri laptopisti. Literatura de specialitate le eticheteaza muzica prin variatiuni de prefixe precum “post” sau “neo”, atribute ca “psychedelic”, “acid”, “space” si incadrari stilistice “doom”, “core”, “sludge” ori “stoner-metal”. Cei suficient de rezistenti pot considera albumul un punct de plecare in explorarea curentului… Ca faza, numele ma duce cu gandul la bancul cu taranul si extraterestrul, in lanul de porumb. Intalnirea celor doua personaje se rezuma printr-un dialog chintesential: