Stille este un album exotic. Combinatia de maniera goth si soundul hard & metal, amestecata cu o anumita bariera lingvistica, s-a bucurat de un neasteptat succes in tarile de sorginte latina. Un fenomen interesant, explicabil, poate, atat prin particularitatile locale ale scenei rock, dar si prin adresabilitatea Lacrimosei catre un anumit tip de public. Ramane o tema de studiu antropologic pentru persoanele interesate de miscarile underground. Demn de retinut este faptul ca Stille face parte din manunchiul de albume “goth” care a fost “auzit” de categorii de persoane ce nu se intersecteaza (la nivel spiritual sau primar). Ar mai fi de adaugat ideea ca auditia albumului nu se “lipeste” de ascultatorul detasat sau mult prea exigent. Trebuie sa-ti spuna ceva cuvinte precum: Leben, Herz, Einsamkeit, Hoffnung, Tränen si, fara sa vulgarizez, Sein und Zeit pentru a “percuta” concret la muzica lui Tilo Wolff.
Din punctul de vedere al genului (gothic in cazul de fata), Stille ofera multe surprize placute. Daca “neglijam” hiturile Siehst du mich in Licht (4) sau Stolzes Herz (5) care isi au rolul lor bine determinat in schema albumului, ne oprim o secunda la Mein zweites Herz (6) – asociata spiritului lui Charlie Chaplin, dupa cum ne-a declarat Tilo Wolff intr-un interviu. “Tinem” ritmul pe Deine Nähe (4) – nelipsita din playlist-ul de concert Lacrimosa si ajungem la cea mai completa incercare a trupei, de pana acum – Die Strasse der Zeit (8). Nu voi cadea in capcana fanului spunand ca este vorba de o sonata ori… o simfonie. Singurul lucru in comun ar fi durata (peste 15 minute). Distanta conceptuala si muzicala dintre Strasse… si miile de piese goth ale scenei underground ma face sa spun ca avem de-a face cu o piesa de calibru. Corurile, refrenele, trompeta si orchestratiile de rock simfonic, completate de charisma lui T.W., formeaza ingredientele unei piese de succes asamblata intr-un brand “teatral” (la propriu si figurat). O piesa si un disc importante pentru degustatorul de cultura pop si consumatorul de rock (si gothic).
Coperta discului face parte din seria de autor Lacrimosa – Stelio Diamantopoulos. Este o continuare naturala a ceea ce am vizionat pe albumul anterior – Inferno. Se multiplica ideile artei pop de la finele anilor ‘60: reprezentarea iconica a imaginilor familiare, in contextul izolarii de o publicitate intensa, chiar salbatica.
Experienta live intrece, nu de putine ori, ceea ce se intampla pe inregistrarile din studio. La concertul din Munchen-ul anului 1999 s-au aflat in jur de 300 de persoane. Fete frumoase in rochii de catifea, barbati cu suvite albe in cap, un cuplu de romani si un japonez. Mirosea placut a parfum scump. Doua tipe se sarutau in backstage. Camasi albe, si pe scena si in afara ei. Ne-am simtit bine. Si ei si noi. Japonezul parca a lacrimat la sfarsit. Probabil ca era singur…
|
