 |
The Best Band You Never Heard in Your Life (1991)
22 August 2006
de Ioan Cora |
 |
Acest dublu cd contine inregistrari live din ultimul turneu Zappa desfasurat in perioada 88-89. Din punct de vedere profesional (muzical) FZ nu a avut motive de nemultumire. Avusesera loc circa 5 luni de repetitii in care Frank si trupa pregatisera in jur de 12 ore de muzica. Redundant la prima vedere. Dar din perspectiva financiara lucrurile erau conform planului. Pentru compania de discuri (proprietate Zappa) era mult mai rentabil sa angajezi muzicieni “puternici” cu ziua in cadrul unui turneu mondial, decat sa “pierzi vremea” in studio pe aceeasi bani.Turneul a fost un succes. O probeaza chiar acest album. Problemele lui Zappa au fost cauzate de atmosfera tensionata din cadrul echipei si de – nu este o gluma – turneele de sah desfasurate de muzicieni in autocarul staff-ului. Atmosfera era mult prea “serioasa” pentru ceea ce si-ar fi dorit Zappa. Dar conform pretentiilor sale, era greu sa impaci si capra si varza. Frank si-ar fi dorit o trupa de super profesionisti care sa se comporte in afara scenei ca un “band” de adolescenti. Si, nota bene, drogurile erau interzise pe arca lui Zappa.
Heavy duty Judy (1) si Ring of fire (2) deschid discul in forta. Parodia dupa hitul lui Johnny Cash este de mare efect. Spontaneitatea (regizata) si dialogul cu publicul sunt elementele cheie ale unui concert Zappa. A ramas in legenda un concert de pe vremea Mamelor (Mothers of Invention) cand trupa a invitat pe scena publicul capabil sa cante la instrumentele existente, ca apoi fiecare dintre membrii trupei sa se furiseze pe la casele lor. Concertul a continuat insa pana dimineata. Asa ceva era foarte posibil la finele anilor '60.
Cosmic Debris (3), Find her finer (3) sau Zomby Woof (7) sunt piese de baza in repertoriul live al artistului. Hit-uri Zappa de pe cele mai vandute albume ale artistului – Apostrophe’, Zoot Allures si Overnite Sensation.
Bolero (8) este o alta gluma marca FZ. Varianta reggae a opus-ului lui Ravel este un pilon de rezistenta pe The best band you never heard in your Life. Merita citata declaratia lui Zappa: I always liked Bolero. I think that it’s really one of the best melodies ever written. Most people in the audience have heard it in one form or another over the years, so if you’re going to conduct an experiment in arraging technique and this is a reggae version of Bolero, it’s nice to be arraging a tune that people are already familiar with. Dupa cum se vede, accesibilitatea este piesa principala in “manipularea” publicului. Scopul scuza mijloacele… Varianta europeana nu contine aceasta piesa. A fost considerata blasfemiatoare.
Inca roads (13) si Sofa no 1 (14) sunt piese de mare subtilitate din discografia FZ. Felul in care balanseaza maiestria si performanta (in cazul manifestarilor live se poate vorbi si de performance) demonstreaza calitatile incontestabile de om de muzica. De altfel, Inca roads se afla in top 10 all time al fanilor Zappa alaturi de Torture never stops prezenta pe acest disc ca (20) + (23).
Purple Haze (15) si Sunshine of your Love (16) sunt parodii dupa piese care nu mai au nevoie de prezentare. Fenomenul de tip “rascoala” impotriva unor idoli ai tineretii, prezinta una din fatzetele de tip ordinary man din viata lui Zappa. Merita ascultate!
Discul se inchide cu una dintre cele mai “controversate” piese Zappa – Stairway to heaven (27). Din nou o varianta “reggae” a piesei celor de la Led Zeppelin in care chitara lui Page a fost rescrisa pentru brass. Nu trebuie uitat si riff-ul din Teddy Bear cu care se inchide cover-ul. Trebuie remarcat faptul ca Zappa, fara a schimba cu ceva linia partiturii originale, reuseste sa deturneze complet sensul si mesajul piesei de pornire. Colajul postmodernist executat de artist se adreseaza celor pentru care muzica reprezinta coaja+substanta. Ca si faza, ramane memorabila reactia hipiotilor anilor 92-93 de pe o terasa din Herastrau. Dupa aproape 5 minute de “supliciu”, doi pletosi mi-au confiscat pretioasa caseta si au incercat sa-I dea foc in public. Asa ceva nu avea voie sa existe. Nu ascultasera inca Lonesome Cowboy Burt (22). Ar fi inteles ca universul muzical creionat de Frank nu are limite.
Albumul aparut in aprilie 1991 prezinta un artist si o trupa greu de egalat. Dar pentru a descoperi gradina placerilor in care isi duce veacul Frank, este nevoie de deschidere, umor si un pic de spirit. De aici pot incepe procesele alchimice.
Albul joaca.
|
