Interesat de alte sectiuni?
Interviurile Muzici si Faze
Rock romanesc
Pop & Rock
Metal, Punk si subgenuri
Progresiv & Experimental
|
|
Numele Affinity a fost inspirat de titlul unui album al lui Oscar Peterson. Povestea trupei nu se reduce insa la aceasta alegere. La mijlocul anilor ’60, Lynton Naiff – clape, Nick Nichols – bas si Grant Serpell – tobe, studenti pe atunci la University of Sussex, au infiintat o formatie, US Jazz Trio. Un an mai tarziu, odata cu terminarea facultatii de catre Serpell, a fost contactat un nou membru pe post de baterist, Mo Foster.
Absolvirea celor trei a dizolvat practic trio-ul, moment in care Naiff si Serpell au format o alta trupa, de data aceasta de pop: Ice. In ciuda unui succes relativ, combinatia nu a tinut, cei doi gandindu-se sa revina la radacinile initiale de jazz. Invitat alaturi de ei a fost Mo Foster, inlocuitorul lui Serpell din trio-ul initial, care a trecut in noua schema de la tobe la bas. In urma unor auditii, in trupa a intrat Mike Jopp – chitara, venit de la o formatie numita Trident. Acesta cunostea atat jazz-ul cat si blues-ul, dar pe langa acestea, dupa cum scrie in biografia oficiala a trupei, important a fost ca avea linia sa de amplificare si o masina.
Solista vocala la care s-au oprit cei patru, Linda Hoyle, provenea tot de la Universitatea Sussex, fiind in momentul convocarii profesoara de engleza. Dupa un an de stat impreuna (1968) si inca unul care le-a adus albumul de debut – Live Instrumentals, in 1970 apare si primul album de studio, Affinity – cel comentat in articolul de fata.
“I Am And So Are You”(1) trimite cu gandul spre Brian Auger, Lifetime sau Cressida. Sunt trei nume mai putin cunoscute astazi, la cateva decenii de la aparitie, dar comparatia cu ele este potrivita in comentariul nostru, deoarece Affinity face de asemenea parte din categoria trupelor “doar pentru cunoscatori”. Inca din capul locului vom spune ca muzica practicata de cei cinci este una “hibrida”, genul, care si-a capatat denumirea (astazi ultra-banala) de jazz-rock fiind pus in circulatie si introdus in constiinta publicului la sfarsitul anilor ’60 de formatii precum Colloseum, Blood, Sweat And Tears, sau Chicago.
In “Night Flight”(2), prin voce Linda poate fi pusa in relatie cu Grace Slick si cu Julie Driscoll. Componenta muzicala hippie este prezenta aici, anuntand una dintre disponibilitatile trupei.
“I’ll Wonder If I’ll Care As Much”(3) este dezvoltarea unui soul. Piesa are unele valente psihedelice sau proto-prog, dar rezolvarea se inscrie, destul de cuminte, doar in categoria aranjamentelor muzicale surprinzatoare. Pastrarea unei distante relative de jazz (in acest caz) diversifica optiunile interpretative, dar este clar ca directia, pe atunci noua, urmata de Genesis, Pink Floyd , Yes nu a fost vizata. Sunt oarece similitudini cu Family si cu Humble Pie, insa nu gasim nimic din atributele Led Zeppelin –ului, o alta pioniera a vremurilor.
“Mr Joy”(4) este interpretata vocal a la Billy Holliday, Nina Simone sau Ella Fitzgerald. Comparatia de mai sus nu este nici fortata, nici gratuita. Linda are intr-adevar voce buna si cunostinte muzicale pe masura.
Interpretata vocal de Chris Farlowe, “Three Sisters”(5), ar putea trece lejer drept un Colloseum. Sunetul nu este indepartat nici de Atomic Rooster. Solo-ul de chitara, intr-un discret dialog cu orga, sta in picioare in fata oricarui exemplu de gen.
“Coconut Grove”(6) este un slow cu accente soul, tratat in masura ternara, cu un balans aparte, nereluat altundeva pe album.
“All Along The Watchtower”(7) reprezinta un progressive de mare forta. Timp de 11’ 40” asistam la un regal de solo-uri si dialoguri instrumentale. Maniera interpretativa poate fi plasata undeva intre cea din Ten Wheel Drive si Trinity. La nivel formal se simt accente West Coast, in special Jefferson Airplane, dar si Doors (orga).
Affinity a disparut repede, fara a lasa un spatiu gol in constiinta publicului, dar nu valoarea este cea care a lipsit in cazul sau. Iubitorii/cunoscatorii genului vor avea o surpriza ascultand muzica acestei trupe “studentesti”. Practic, posibilitatile interpretative ale celor cinci sunt nelimitate. In sprijinul celor afirmate mai sus, vom puncta la final cateva dintre activitatile muzicale ce-i recomanda pe protagonisti in marea muzica (rock) a lumii.
Pe Lynton Naiff il putem intalni, in calitate de semnatar al aranjamentelor muzicale sau ca orchestrator, alaturi de Queen, Robert Plant sau Jimmy Page!
Mo Foster a format o echipa cu Mike D’Abo (de la Manfred Man) inregistrand sau concertand de-a lungul timpului alaturi de nume importante cum ar fi Jeff Beck, Phil Colins, Gil Evans, Van Morrison sau… London Symphony Orchestra.
Mike Jopp a renuntat in 1973 la cariera de muzician profesionist pentru cea de dealer de chitari. Colectia sa (de instrumente cu sase corzi) poate infierbanta si cele mai lucide minti. Ulterior a devenit specialist consultant pentru Sony si Farlight. Daca isi inchipuie cineva ca aceste activitati sunt lipsite de “substanta”, se insala, Mike ajungand sa aiba propria sa companie de televiziune, Hyperactive Broadcast.
Grant Serpell si-a incercat norocul ca mercenar si apoi cu formatia Sailor, cu care a atins apogeul intre 1989 – 1997, fara a accede in primele cercuri de audienta.
Linda Hoyle s-a anturat cu Soft Machine-istii Karl Jenkis, Chris Spedding. John Marshall si Jeff Clyne, imprimand unicul sau album solo, Pieces Of Me, care suna excelent si care nu a cunoscut succesul comercial.
Articolul poate fi considerat incheiat inainte de interventia de fata, noi adaugand drept coda ca din fericire pentru fanii din Romania, Iris, Holograf, Cargo si alte cateva nume legendare isi continua activitatea, pe cat se poate in aceeasi componenta si in acelasi spirit in care s-au lansat.
|