Al doilea album al tinerei trupe amputeaza inca de la primele acorduri orice sperante formulate la debut. O serie de factori pot fi acuzati in acest sens:

 

Trupa promoveaza in conotatie pozitiva ideea ca noul album a fost improvizat in studio, la momentul inregistrarilor. Mai mult, coperta albumului il prezintă si pe Steve Albini, producator consacrat care si-a legat numele de trupe ca Nirvana, Bush sau Pixies. Interviurile insista asupra chimiei desavarsite electrolizate intre trupa şi producator pe parcursul procesului de compunere-inregistrare.

 

Aducand laolalta cele doua argumente pozitive, obtinem unul compozit-negativ: Albini a lasat trupa sa-si faca de cap în timpul alocat de studio, limitat dar suficient pentru o improvizatie de 35 de minute, care ulterior a fost mixata dupa sabloanele traditionale si comode din nu-metal pentru a obtine un produs corect normat pentru piata de gen. Rolul celor de la Neurot Records a devenit strict contractual. Trupa dezvoltă ambitii tardive de mainstream - riffurile sunt din punct de vedere tehnic exercitii intuitive din memoria colectiva a tinerilor metalisti americani iar vocea Juliei Christmas este acum temperata. Stilul sau ramane oarecum haotic, dar emana o stradanie neputincioasa de a canta ce o muta din zona comparatiilor cu acrobatiile lui Bjork in zona adolescentilor histrionici Guano Apes sau Kittie. Daca debutul era capabil, prin desfasurari viscerale de forta si patologicul versurilor, sa evoce furia unui rinocer surprins intr-un roi de viespi, albumul Coward se multumeste sa exprime inteligenta unui rinocer. De data aceasta, vocalista lasa impresia ca nu a ascultat suficiente albume nu-metal incat sa realizeze ca drumul improvizatiei sfarseste in similitudini dezvoltate natural si ca originalitatea necesita un oarecare efort de eschivare de la instinctul educat involuntar. Singurele elemente deplasate din schema sunt versurile, care, evitand chemarile la lupta impotriva maturizarii, se refugiaza in nonsensuri.