Adieu tristesse! (2005)
03 Ianuarie 2007
de Doina Anghel |
|
Arthur H (Arthur Higelin), asociat de critica franceza de specialitate cu universul cartilor lui Boris Vian sau cu ludicul si umorul ambiantei jazz-istice pariziene contemporane este un personaj au-delà du temps, navigand intre diverse influente muzicale, precum Tom Waits, Thelonius Monk, cantecul francez, blues sau tango, din a caror combinare reuseste sa creeze un univers muzical singular.
Se poate spune deja, dupa aparitia celor 10 albume ale autorului, ca exista un sound, un touch sau o maniera à la Arthur H. Albumul Adieu tristesse, aparut in 2005 continua ambianta stilistica a celui anterior, Negresse blanche, fiind conceput in timpul unui lung periplu intre Paris si Montreal. Este o poveste de iarna, despre prietenie, despre un vis impartasit intre Arthur H, Nicolas Repac si Jean Massicotte. Un proiect comun, care ii implica si pe alti artisti, precum cantareata canadiana Feist, Jacques Higelin (tatal lui Arthur H, nume celebru al scenei muzicale franceze) si Mathieu, prietenul si colaboratorul constant al lui Arthur.
Intr-un interviu acordat in vara anului 2006, in cadrul emisiunii Acoustique (realizata de TV5) Arthur H descria cu umoru-i caracteristic, demersul creativ al realizarii albumului. Plecand de la ideea cinematografica de story, construita in jurul unei improvizaţii, se nasc o serie de fragmente muzicale spontane, al caror liant il constituie simplitatea. La o prima ascultare, muzica are un iz retro, desi in fond, dupa cum spune autorul, este „moderna dar, asemenea imaginarului este fondata pe memorie. De exemplu, mostrele de muzica clasica, fac legatura cu o memorie a sunetului si reprezinta referintele la trecutul care ne propulseaza in viitor.”
Piesa care da nume albumului, Adieu tristesse deschide seria celor 13 povestiri, printr-o incursiune initiatica dinspre nocturn spre diurn. Adieu tout est fini, adieu les larmes, adieu la nuit. O poveste in ambianta jazzy, despre intalnirile care traseaza noi inceputuri. Lirismul, asa cum ne-a obisnuit Arthur H, este de un farmec aparte: “je t’ai croisée un samedi soir et déjà j’aimais l’odeur de ton rire…” (te-am inatalnit intr-o sambata seara si de atunci, iubesc parfumul zambetului tau…. aviz poetilor…..)
La chanson de Satie e un cantec plin de senzualitate (accentuata de vocea cantaretei canadiene Feist) pe acordurile extrase din Gymnopédies, compozite a lui Erik Satie. Tema calatoriei e dublata aici de un dialog al vocilor, constituit intr-o calatorie imaginara la capatul senzatiei, al emotiei, al unui inconstient in care povestea eternelor reveniri se proiecteaza asemenea unui vis…
Despre implinirea viselor vorbeste piesa Le chercheur d’or (Cautatorul de aur). Intr-un Eldorado al emigrantilor din Est, “tout est bon, ici ça va… ici c’est chaud….” Arthur H dezvaluia cateva ganduri despre fenomenul contemporan al emigrarii: “este o aventura veritabila, periculoasa prin esenta. Inseamna a parasi totul pentru a trai in alta parte, in conditii grele, iar aceste povesti ale saracilor nu se povestesc, deoarece nu ne pot face sa visam”.
La fille de l’Est, la file de Budapest este descoperita la capatul unei calatorii de noapte, pe fondul sunetelor unui tren transeuropean, sur la rivière électrique. Apoi apare la fantastique Lady of Shangai. Referirea la China e cu atat mai interesanta cu cat, dincolo de magia extremului Orient la care face referire Arthur H, exista un element anecdotic, petrecut in 2005: artistul intentiona sa faca un turneu in China, dar autoritatile chineze i-au refuzat viza… in ochii lor, spontaneitatea muzicala sau de orice alt gen ar fi ea, se izbeste teribil de marele zid chinezesc, sfaramandu-se… in mii de fragmente.
Sa ne atintim insa privirile spre vestul American . Est-ce que tu aimes? (duo cu Massicotte) este un dialog despre filmele western, desprins parca din imaginarul copilariei …
“Est-ce que tu aimes Dans les westerns Quand les Indiens kidnappent La nouvelle femme du shérif ? - Oui j’aime…”
“Tie iti place
In filmele americane
Atunci cand indienii o rapesc
Pe noua sotie a serifului?
Da, îmi place …”
In L’amoureaux asociatiiile libere, in spirit (neo)dadaist, sunt la ele acasa: “j’aime les idiots, j’aime les chapeaux, j’aime les boxeurs, j’aime la chaleur… j’aime les grandes femmes, j’aime les aéroports (imi plac idiotii, imi plac palariile, imi plac boxeurii, imi place caldura…imi plac femeile inalte, imi plac aeroporturile…”
Ma sorcière bleue (Vrajitoarea mea albastra) e un mic deliciu pianistic, un soi de dar al unui dieu atipique (zeu atipic) al jazzului si al universului ludic. In Le baiser de la lune (Sarutul lunii) apare un homme syrène. Insertiile in engleza (difuzate cu un puternic accent francez) sunt de un sarm absolut dezarmant “let’s swim to the end of the moon…love me till I’m gone with the moon” (pana si Jim Morrison ar fi un pic gelos la faza asta).
Le danseur, “dans son implacable elegance…” e personajul din interiorul fiecaruia, vocea interioara, elemental de echilibru si de divin, caci, vorba lui Nietszche - “nu imi pot imagina un Dumnezeu care sa nu stie sa danseze …”
In Ma derniere nuit à New York City, personajul atemporal, fara trecut, “sclav al miscarii” se opreste in furnicarul orasului insomniac, mergand asemenea unui om pe luna, intre maimute si extraterestrii, intre Fred Astere şi Hanibal Lector …
Le destin du voyageur (duo cu tatal sau, cantaretul Jacques Higelin) este un cantec vadit nostalgic despre calator, in ipostaza sa relationala … Confession nocturnes, poate trimite cu gandul, la o Nocturna a lui Chopin, dar confesiunea apartine mai degraba unei atmosfere de tip New Orleans.
Aceasta ultima piesa a lui Arthur H imi evoca o scena pariziana, traita de mine in urma cu cativa ani, in Quartier latin: un mic club de jazz, cu un pian intr-un colt, unde timpul incremenise in fumul de tigara. Pe la ora zece seara, o cantareata in rochie rosie si un cocktail de ananas… stop cadru perfect.
|