 |
Declaration of a Headhunter (2000)
12 Ianuarie 2007
de Aron Biro |
This lesson starts with some wisdom, a king must build himself a kingdom. Ori Stuck Mojo nu au stiut sa invete din propriile invataturi, ori au cazut victimele unui deochi hoodoo.
Intitularea albumului anterior cu timpul continuu Rising si titlul taios al albumului de fata s-au dovedit desprinse de realitate. Ascensiunea trupei a fost o victorie a momentului si singurele capete cazute dupa Declaration of a Headhunter au fost ale membrilor Stuck Mojo. Cauza a fost, ca de atatea alte dati, sacrificarea identitatii in lipsa scuzei experimentului sau inovatiei.
Albumul pare remixul unui material Stuck Mojo restaurat de specialisti MTV dupa benzi descoperite prin sertare. Fundamentul sonor asigurat din nou de Andy Sneap intra in conflict cu rapul moale a lui Bonz, impins strategic la marginea procesului decizional, dar si cu initiativa chitaristului Rich Ward de a invata sa lucreze cu calculatorul, vocea sau clapele. Colaborarea ramane insa in picioare, printre discursurile motivationale in care e inglodat bookletul apare si Andy Sneap, you are a God! Some bands will continue to sound like shit, suffering from Robinson’s disease. E vorba de Ross Robinson, producatorul care definise sound unor trupe ca Korn sau Soulfly si care tocmai ii deturnase pe Machine Head, o alta trupa crescuta pe mana lui Sneap.
Rezultatul este un album nu-metal cu solouri de chitara fatale si cantat cu jumatate de gura, cealalta jumatate fiind axata pe hardcore-ul urban consacrat de mai cunoscutii Biohazard sau Body Count, la un nivel de agresivitate motivationala si implicare sociala aflate in decorul preocuparilor publicului nu-metal care tocmai descoperea trupa Linkin Park si lifestyle-ul Adidas/Converse.
Provincialismul a fost eliminat din muzica Mojo, dar a ramas in atitudinea de survivalisti care se aduna in weekenduri impreuna cu militziile rurale sa joace paintball in imprejurimile Atlantei. Obsesia pentru simboluri americane, manifestata anterior in jurul tematicii wrestling-ului, ia aici forma mai incarcata politic a dreptului de a purta si folosi arme. Nu armele omoara oameni, ci liceenii si irakienii. Promo-urile perioadei ni-i arata atat pe Andy Sneap cat si pe membrii trupei agitand Kalashnikoave.
Intr-o perioada in care noul metal era axat pe jocuri de cuvinte obscene sau probleme domestice, discursurile de motivare din partea membrilor “comunitatii” Mojo Family, drapelele americane afisate ostentativ in timpul concertelor si interviurile pe tema mens sana in corpore sano au scos trupa de pe autostrada, impingand-o pe un drum fara directii, sherpuind de pe o banda pe alta si finalizat cu o curba fatala spre balarii, unde familiile pe care le-au parasit in scurta aventura oraseneasca ii asteptau la cina ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
|
