Aparitia formatiei The Darkness in scena britanica (si imediat in cea internationala) a fost considerata drept cea mai proasta gluma rock de dupa 2000. Sau cea mai buna, dupa caz. Albumul de debut a generat isterie si caricatura, iar trupa a ajuns direct pe prima pozitie in topul de discuri, cu cel mai ridicat scor la vanzari in UK, alaturi de Franz Ferdinand si Coldplay. Alaturarea pare stranie, insa exista un numitor comun esential – toate cele trei trupe partajeaza si recicleaza 30 de ani de rock britanic, de la Beatles pana la Radiohead. Traditia insulara nu are neaparat nevoie de epigoni, dar poate fi oricand fructificata cu pretextul revival-ului. The Darkness si-au adjudecat competent anii ’70, ancorati fiind cel mai mult in spiritul glam original, flamboaiant si cutezator, de la T.Rex, Queen, Slade et company.
Primul album, Permission to land (2003), a atras atentia presei si fanilor prin supradoza de clisee old school, asumate cu o exuberanta tipic britanica si mimarea unei atitudini anti-trend. Varful formatiei s-a numit Justin Hawkins, vocalul al carui atac pe inalte aduce constant comparatii cu Freddie Mercury si Kate Bush, si ale carui aparitii live expun cu nerusinare vestimentatia lui Steve Tyler si salturile lui David Lee Roth. Daca debutul s-a desfasurat intr-un spatiu relativ restrans pentru actiunea tributara – de la Ac/Dc la Van Halen, One way ticket... propune un efort interpretativ individualizat, deplin angajat in celebrarea exhibitionismului glam. Riff-urile a la Angus Young au facut loc unui sound bombastic cu pian, coarde, cimpoi si coruri de multiplicare a vocii, albumul avand ca producator pe nimeni altul decat Roy Thomas Baker, omul care s-a semnat in istoria muzicii pop prin Queen - A night at the opera.
One way ticket to hell (1) deschide promitator discul prin inregistrarea unui rock-star in timp ce prizeaza cocaina. Sitarul din piesa nu are de-a face cu raga sau cu muzica psihedelica, mai degraba puncteaza destrabalat glitter-rockul.
Knockers (2) si Is it just me? (3) sunt doua inregistrari hard ce suna convingator, chiar fantastic, in primul rand pentru ca sunt cantate de rockeri britanici. Asa cum piese Journey se compun numai pe continentul american, The Darkness s-au nascut pe acelasi pamant ca Thin Lizzy si Mott The Hoople. „We never saw this band as a pisstake” ne asigura pe cotorul vinilului tocmai Justin Hawkins, care se dezlantuie intr-un delir de castrato-falsetto-uri. Fiecare piesa are sanse maxime de a impregna memoria ascultatorilor, fie ca albumul irita sau este savurat ca atare. Cel mai potrivit exemplu este Dinner lady arms (4), piesa executata cu o eleganta ambisexuala ce trimite la Def Leppard in travesti.
Seemed like a good idea at the time (5) este balada obligatorie, ce inchide lubric prima fata a discului. O alta piesa de rezistenta, teatrala Hazel eyes (6), aminteste de Thin Lizzy si Roxy Music, aruncand in deschidere celalalt atu al trupei: chitaristul Dan Hawkins (fratele vocalului).
Scorpions, T.Rex si Whitesnake si-au dat mana in Bald (7) pentru a elibera falsetto-urile din coardele vocale ale lui Justin Hawkins. Altminteri, piesa traseaza paralela intre pierderea pilozitatii si pierderea amantelor.
Daca ascultatorul a avut senzatia ca a auzit totul de la The Darkness, Girlfriend (8) intra cu voluptate in zona glitter-boogie, intr-un dispret total fata de actualitatea muzicala a mileniului. Efectele insistente de sintetizator saptezecist creaza o atmosfera de glamour party, cantata cu stil in registre ametitoare, ocazie pentru anexarea femeilor din piesa anterioara.
English country garden (9) ar putea fi cea mai reusita piesa Queen care nu a fost cantata de Freddie Mercury & Co. Productia, excelenta pe tot discul, pune in valoare vocile lui Hawkins, pianul si un solo de chitara curat, a la Brian May, cum rar se aude in albumele post 2000, supra-produse si supra-orchestrate. In calitate de postludiu, balada rock-opera Blind man (10) finalizeaza boem cele 35 de minute de album, totul conform cu universul rockului vinilist si intentiile formatiei.
Dupa realizarea celor doua (reusite) discuri, supradoza de glam l-a fortat pe Justin Hawkins sa isi petreaca ultimul an intr-o institutie de dezintoxicare. Deunazi am citit ca s-a reabilitat, nu mai colaboreaza cu The Darkness, nici macar pentru intro-uri, si se pregateste pentru Eurovision, unde concureaza impotriva fostului vocal de la East 17. In general, scena actuala nu mai permite afirmarea unor nume „cult”, indiferent de circumstante, in schimb unii isi castiga biletul catre infern.
|
