 |
In Requiem (2007)
10 August 2007
de Aron Biro |
Paradise Lost revine in 2007 cu un gest de abandonare comerciala totala, sub scuza titlului In Requiem, care ascunde o intoarcere strategica la radacini si o incercare disperata de recuperare a segmentului de piata rasfirat, calcand astfel pe urmele Moonspell, Amorphis, My Dying Bride. Desigur, un album de inchidere a cercului, o privire in urma de-a lungul ridurilor, suisurilor si coborasurilor, e o practica uzuala mai ales in cazul unor trupe care au tot suit si-au coborat. In cazul Paradise Lost insa, acest rol a fost indeplinit deja de albumul anterior, respectabilul self-titled, prin urmare un nou album ascuns in spatele aceleiasi teze pare mai degraba un exercitiu, mai ales cand suna asa cum suna materialul de fata, cu clape preluate din genericele unor jocuri cu tematica gotica, racnete metal cu iz de insuficienta respiratorie si o melodicitate terfelita de riffuri gratuite (punishing riffs, in cuvintele materialului press-release).
Abordarea a fost sugerata de trei albume incoace dar, voit sau circumstantial, muzica Paradise Lost a reusit sa pastreze de fiecare data elementul experimental care a fost dintotdeauna coloana vertebrala a trupei. In acest caz insa, experimentul se reduce la un bonus track de pe varianta limitata, coverul Missing (Everything but the girl), din pacate una din cele mai bune piese ale albumului. Marile minusuri sunt marile plusuri de alta data: Nick Holmes nu e in apele lui cu o agresivitate nespecifica a vocii iar intro-urile de clape cristaline urmeaza o retzeta mult prea transparenta si insistenta. In plus, stilul trupei nu este animat de spiritul punk care sa justifice un mixaj retro (=decrepit) al instrumentelor, astfel ca doua-trei refrene reusite nu reusesc sa izbandeasca in tranta cu procedura carpita dupa care s-au alcatuit piesele. Prezentza pe post de producator a aceluiasi Rhys Fulber, vedeta a scenei electro-industrial, nu face decat sa demonstreze premeditarea cu care a fost realizat acest album. Iar daca scopul este resuscitarea scenei pe care Paradise Lost o conduceau candva, efortul risca sa fie in van, chiar daca este orchestrat de casa de discuri Century Media. Scena nu a apus suficient de demult incat neajunsurile sa fie date uitarii iar nostalgiile sa reuseasca reanimarea publicului imbatranit. Ramane de vazut in ce masura o noua generatie de fani va putea fi antrenata in joc, element esential pentru ca Paradise Lost sa isi recupereze relevantza comerciala.
Desigur, ramane loc de dezbatere pe marginea ratiunilor mercantile de a exista ale muzicii. Toti trebuie sa muncim si prin urmare sa mancam, iar Paradise Lost nu e tocmai una din trupele pe care topurile rock ale ultimilor 10 ani le-au alintat. Insa ar fi fost intru apararea demnitatii ca macar coperta sa nu arate un inger care cerseste cu ambele maini.
|
