 |
The Distance to Here (1999)
26 Noiembrie 2007
de Aron Biro |
The Distance to Here e ultimul succes cu vizibilitate al grupului si totodata albumul ecologist din cariera Live. Elementul recurent este apa, mama tuturor vietatilor, referita de titluri ca Run to the Water, Where Fishes Go şi Dolphin's Cry si de versurile majoritatii pieselor. Discul are multe in comun cu albumul de referinta Throwing Copper, in special succesul asigurat de hituri compuse dupa reteta ce si-a dovedit deja eficacitatea – o strofa de avertizare cantata in crescendo, apoi explozia unui refren adictiv care sfarseste intr-un mod epic accentuat cu episoade de chitara si o charisma propagandista privind infratirea cu natura. De data aceasta refrenele sunt sustinute de o voce maturizata care asigura impactul versurilor fara a mai isca trimiteri involuntare spre alte voci ale genului.
Domeniul spiritual al grupului e prezentat in cel mai dramatic mod, muzica Live recuperand energia si teatralul sacrificate cu Secret Samadhi. Baladele s-au rarit iar mesajul criptic al respectivului album e inlocuit cu o condica precisa de sarcini de indeplinit pentru fiecare dintre cei care simt vreo responsabilitate fata de planeta. E prezenta si o doza semnificativa de grunge, nu din soiul nihilist ci din cel al melodiilor energice practicat de Soundgarden, dar si primele elemente pop, ce vor deveni tot mai pregnante in urmatoarele albume. Din pacate e si varful de cariera al vocii lui Kowalczyk – toate materialele care urmeaza acestui album prezinta o aplatizare a vocii greu de explicat. Speculez ca e vorba de indepartarea trupei de forma si orientarea spre mesaj – dupa momentul World Trade Center (albumul V), trupa va neglija spectacolul si se va orienta pe ode white rock aduse membrilor familiei si divinitatii. Probabil la mijloc se afla experiente personale pe care n-ar fi etic sa le acuzam nici macar in interesul divertismentului rock. Albume ca The Distance to Here demonstreaza ca power rockul de impact nu era un strugure acru pentru trupa si ca retragerea din mainstream in scena independenta autofinantata contine o componenta de decizie personala. Nici macar nu se poate acuza schimbarea componentei – cvartetul este acelasi de aproape 20 de ani si chiar initiativele actuale antreneaza in mod unitar toti membrii – turnee pacifiste, inregistrarea de materiale yoga si intretinerea comunitatii FriendsOfLive.com.
Nu prea e loc de subtilitate si arhitecturi lirice in astfel de albume. Insasi coperta sugereaza ca avem de a face cu un dezmat hippie al carui pozitivism e aruncat in obrazul unei scene care promova nihilismul si autismul. Ramane sa speram la o revenire in forta a cvartetului de familisti Live, acum cand Marilyn Manson e singur si divortat.
|
