Richard Wright a parasit Pink Floyd-ul in timpul filmarilor pentru The Wall. Absenta sa din trupa a fost “marcata” cu adevarat de publicul larg doar odata cu aparitia albumului The Final Cut. Plecarea nu a fost niciodata pe de-a intregul explicata, cu atat mai mult cu cat pentru Richard nu a urmat o cariera solo prolifica. Revenirea in Floyd dupa parasirea acesteia de catre Waters poate alimenta speculatia ca aici este cheia importantei hotarari luate de membrul fondator al formatiei.

 

Albumele solo ale lui Wright, intre 1980 si 2008, sunt in numar de trei, daca pe langa cele doua aparute sub numele sau (Wet Dreams - 1978, Broken China - 1996), il adaugam si pe cel scos impreuna cu Dave Harris, sub titulatura Zee (Identity - 1984).

 

Broken China a fost imprimat in studioul personal al lui Richard Wright din Franta. Pentru acesta, a fost convocata o echipa de muzicieni din care nu face parte nici unul dintre ceilalti trei muzicieni Pink Floyd. Il intalnim pe Tim Renwick, invitat constant in Floyd dupa 1984, chitarist cu care am facut cunostinta pe albumele lui Al Stewart. Dintre ceilalti participanti pe Broken China, as continua cu Manu Katche, baterist intalnit printre alte multe proiecte, in anturajul lui Peter Gabriel, apoi la chitara sunt Dominic Miller si Steve Bolton; Pino si Maz Palladino la bas si backing vocals; Sian Bell si Kate St John la violoncel, oboi, corn englez; Jason Reddy la “computer” iar responsabil cu versurile si aranjamentele este Anthony Moore. Ultima, dar nu cea din urma, Sinead O’ Connor, canta pe doua piese ale albumului.

 

Broken China este un album de conceptie, 100% prog, impregnat intr-o atmosfera TheDivisionBell-iana. Tema este inspirata de depresia pe care o traia in acea perioada Millie Wright, sotia lui Rick. Piesele sunt concentrate in patru mari parti, corespunzatoare unor etape parcurse in viata.

 

“Breaking Water”(1) este un intro - index a la Dark Side Of The Moon, construit pe synthesizer in jurul unor sunete (in background) cu care ascultatorul este deplin familiarizat de la Pink Floyd. Piesa trece direct in “Night Of A Thousand Furry Toys”(2). Cele doua momente aduc a remix intre Dark Side si Division Bell, cu inserturi Wall. Intreg albumul este tributar discografiei Pink Floyd continand in acelasi timp germenii unor  incercari de detasare fata de ideile muzicale ale acestora. Dealtfel, grafica este realizata de acelasi designer Storm Thorgerson, care a lucrat pentru albumele celebre ale Floyd-ului. Coperta de la Broken China este in sine un citat, continand elemente din Dark Side Of The Moon si Wish You Were Here (coperta interioara).

 

“Hidden Fear”(3) si “Runaway”(4) beneficiaza de orchestratii simfonice, prima parand un Symph-Tribute To Pink Floyd or Richard Wright, cea de-a doua apropiandu-se de progressive printr-o serie de elemente specifice rock-ului si psihedelicului. Ritmul nu este prea indepartat nici de Floyd, nici de Massive Attack iar inserturile simfonice sunt dublate de sintetizator. Atmosfera devine in totalitate floydiana odata cu “Unfair Ground” (5), care este legata de "Satellite" (6). Ritmul funky folosit se constituie intr-o tentativa de update-are a unor idei muzicale psihedelice ale albumelor din perioada Piper Of The Gates Of Dawn - Meddle.

 

“Woman Of Custum”(7) si “Interlude”(8) revin, prin influente la Division Bell iar “Black Cloud”(10) la Wall. “Far From The Harbour Wall”(9) este prima piesa de pe album pe care semnatarul o considera relativ independenta de trecutul floydian al lui Richard Wright. O piesa complexa si discreta, de peste sase minute, celelalte fiind, cu doua exceptii, mult mai scurte.

 

“Drowning”(12) este un alt interludiu instrumental care introduce piesa “Reaching For The Rail”(13). Combinatia dintre background-ul wrightiano-floydian si vocea interpretei Sinead O’Connor este deosebit de interesanta, ca si modul de mixaj la care s-a apelat. Insertul pianului si interventia vocii lui Wright recomanda o compozitie de exceptie.

 

In “Blue Room In Venice”(14), piesa lirica, orchestratia (de muzica) clasica se intalneste (inca o data) cu cea de prog. Trecerea in “Sweet July”(15), piesa ShineOnYouCrazyDiamond-ista se face fara vreun break. Aceasta e urmata de “Along The Shoreline”(15), a carei armonie trimite puternic spre “Another Brick In The Wall”.

 

Albumul se incheie inspirat cu “Breakthrough”(16), in care revine Sinead O’Connor. Colaborarea full-time cu aceasta ar fi fost benefica pentru un album minunat, care aminteste insa mult prea mult (prin piesele fara Sinead) de Pink Floyd. Finalul in suspensie invita la reascultarea albumului, care se distinge prin rafinament si simt al proportiilor.

 

Am scris acest articol la o zi de la trecerea in nefiinta a lui Richard, considerand ca, in locul unui necrolog, cel mai potrivit este sa propun atentiei cititorului comentariul asupra ultimului sau album solo, aparut pe timpul vietii. Am considerat ca omului, cunoscut de public de la clape, din Pink Floyd, cateodata vocal (mult prea rar, din pacate), discretului si modestului artist Wright, se cuvine sa-i cinstim memoria gandindu-ne la el ca la un muzician aparte. Fara el Floyd-ul nu ar fi fost ceea ce am indragit si vor indragi (sute de) milioane de oameni de pe planeta. In momentul disparitiei, marele artist lucra la un album pe care, in masura in care a apucat sa-l imprime (macar partial) il vom putea asculta intr-o varianta postuma.