 |
Back To The Future (2008)
02 Februarie 2009
de Mihai Plamadeala - muzician Nomen Est Omen |
Back To The Future, inainte de a deveni numele albumului scos de Mony Bordeianu impreuna cu Nicu Covaci, este titlul unui film realizat in 1985 de Robert Zemeckis. Soundtrack-ul acestuia a fost editat pe disc, printre protagonisti numarandu-se si Eric Clapton. Asadar avem de-a face cu o “concurenta” demna de a fi luata in seama. Cu toate acestea coincidenta nu erodeaza proiectul la care ne referim in randurile de mai jos, deoarece sintagma acopera un camp larg de sensuri si dincolo de faptul ca este suficient de comuna, isi pastreaza atributele comerciale.
Back -ul care ne intereseaza are noua piese in engleza si doua in romana. Compozitiile sunt in principiu din anii ’60 – ’70. Unele dintre ele au fost cantate la vremea respectiva, altele si-au asteptat randul, dar nici una dintre ele nu a fost editata oficial pana in 2008. Aranjamentele apartin stilistic cu totul altei epoci decat celei in care au fost create piesele, compoziţiile sunt saizeciste iar formele muzicale - optzeciste, adica nici “de atunci” si in nici un caz de acum.
Albumul debuteaza in forta cu “Gypsys On the Road”(1), o piesa care ne invita sa reintram in atmosfera anilor ’80, cand wave-ul, heavy-ul si disco-ul isi cautau formule de coexistenta in proiecte de tip Foreigner. Chitara lucreaza impecabil in raport cu intentiile conceptuale, ca dealtfel pe intreg albumul. Riff-urile de debut promit (in materie de hard) mai mult decat constatam ca se va intampla in continuare.
Pentru ca titlul ne invita – speram noi ca nu doar formal – sa ne intoarcem in viitor(ul unui timp pierdut – apropos de Moody Blues cu al sau celebru Days Of Future Past), vom incerca o prezentare a pieselor intr-un sistem comparativ ludic. Astfel, putem spune ca “Black Jack Jaguar”(2) suna a compozitie Brian Ferry, completata de un solo de saxofon al lui Dick Parry.
“Can I Say Something To You”(3) poate fi vazuta atat ca pastisa Beatles cat si ca Stars Of ’45, dar exista si optiunea Middle Of The Road. Din simpla coincidenta sau nu, Mircea Baniciu a folosit cu moderatie acelasi tip de ornamente vocale ca Mony Bordeianu, de exemplu pe “Esarfa in dar”.
Dupa acelasi algoritm, “Stiu Ca Ma Iubesti”(4) se apropie de Pasarea Colibri, de Dylan, aducand la un moment dat si cu Ennio Morricone.
“Touche, Touche”(5) trimite cu gandul la anii cu “Friday On My Mind” si “Lady Madonna” – in variante Phoenix. Respectivul single contine si doua compozitii proprii care au intrat in legendele rock autohtone. Vremuri …
Pana la intrarea vocii, “I Am A Hunter”(6) anunta o dezvoltare de tipul “I Can Walk” - Genesis sau Steppenwolf . Ceea ce urmeaza se aseamana mai degraba cu Wham!
Vedem “Back To The Family”(7) undeva in triunghiul imaginar Alex Harvey, Arthur Brown, Free (“All Right Now”).
Pentru a nu parea prea rigizi in propunerea noastra de joc intelectual, plasam “Jimmy Is Doing All Right”(8) pe axa imaginara Chris Reea - Eagles (“Hotel California”) - Pavel Stratan – “Rad si Plang” (si te strig aiurit/iubirea e soare, e cald si e vant) – cantec de padure (la, re, mi, la).
In “She Was A Good Girl”(9) avem o piesa puternic saizecista a la Dylan, pe alocuri Beach Boys, cu un nou insert de saxofon (apropiat ca tusa de acelasi Parry).
“That's The Way I Like You”(10) ar fi putut fi compusa de Ringo Starr. Pasajul de orga este deosebit de interesant.
Dincolo de ce se gaseste pe LP si cum se aude, track-urilor au la baza refrene antrenante in jurul carora sunt construite piesele propriu zise, clare, concise, fluide. Ritmurile trimit spre new wave, chitara spre clasic & heavy, armonia bate in folk iar linia vocala include cat de multe repetitii (ale versurilor si strofelor) au considerat protagonistii ca “merg”. Auditia materialului ne poate arata cum ar fi evoluat Phoenix sau cei doi interpreti, in conditiile libertatii de exprimare.
Remarcam faptul ca mesajul este optimist; nu transpare nici o frustrare si nici nu avem de-a face cu o incercare de metafizica in termeni de rock. Timpul lui Bordeianu, spre deosebire de cel al lui Covaci, se pare ca nu “s-a scurs in umbra marelui URS(S).
“Ulciorul”(11) incheie “romaneste” albumul. Exista o varianta radio a piesei, “din anii de atunci”. Comparatia cu aceasta ne-ar intoarce insa in trecut; noi avem de revenit (in ceea ce priveste perceptia protagonistilor) la viitor.
|
