Yezda Urfa este o excelenta formatie americana de progressive, fondata la sfarsitul anului 1973 si ramasa din pacate necunoscuta publicului larg. Secret Baboon, al doilea si ultimul album pe care l-a imprimat amintita trupa in 1976, aminteste de Gentle Giant prin structuri si forme muzicale, Yes prin ritmica, dar pe alocuri si de England, prin sonoritate. (Albumul a fost editat, dupa cum se va vedea pe parcursul articolului, mult mai tarziu).
Numele, evident ciudat, este exotic, la propriu si la figurat. Yazd este un oras persan, existent inca in Iran, iar Urfa o localitate din Turcia de astazi, atestat din vremea Imperiului Roman. Aceste nume au fost cautate in dictionar, neexistand nici o legatura a membrilor cu zonele de origine! Yazd a fost inlocuit cu Yezda pentru a putea fi pronuntat mai bine. Mai tarziu s-a pus problema ca si Urfa sa se transforme in Erfa, din aceleasi motive … Se pare ca destinul formatiei nu a fost modificat de schimbarile de litere realizate sau preconizate. In ’73 – ‘ 74, producatorul italian Giorgio Moroder sau cel francez, Jean-Marc Cerrone, munceau din greu la implementarea noului curent muzical, disco. Numele care au prins au fost Donna Summer, Bee Gees etc. Nici o sansa pentru Yezda Urfa, care au ramas necunoscuti …
Marii anonimi sunt Brad Christoff – tobe / tubular bells / metalaphone / glockenspiel; Phil Kimbrough – clape / acordeon / mandolina / flaut / blockflotte / voce; Mark Tippins – chitara / voce, Marc Miller – bas / violoncel / marimba / vibrafon / voce; Rick Rodenbaugh – voce. Muzica lor este realmente extraordinara. Singura problema pe care au avut-o a fost ca au aparut intr-un moment in care ceea ce faceau ei tocmai incepuse sa fie considerat anacronic de catre generatiile post hippie. Hatfield and the North, Soft Machine, Gong, Matching Mole, Gryphon, King Crimson si alte nume de acest calibru au lasat altora stadioanele si s-au retras prin cluburi ori colectii de discuri.
Cum in cluburi nu se mai poate auzi asa ceva in zilele noastre (decat daca niste baieti de pe vremuri se aduna pentru o cantare precum odinioara), noua ne ramane doar posibilitatea de a accesa discul, in cazul in care suntem colectionari si avem un astfel de LP in “baza de date”, sau CD-ul (daca nu dorim sa apelam la deliciile oferite de formatul mp3). Iata cam ce vom asculta pe Secret Baboon:
“Give 'em Some Rawhide Chewies” (1) este o piesa a la Gentle Giant & Gryphon care incepe cu un pasaj de muzica elisabetana. Polifoniile vocale amintesc fara echivoc de Giant (“Knots”, “On Reflection” dar nu numai). La un moment dat, ascultand piesa in evolutia sa, am avut sentimentul ca ne aflam pe Red Queen to Gryphon Three. Armoniile de jazz isi gasesc locul firesc in piesa, iar vocea este mai fluida decat la Gentle.
“Cancer of the Band” (2) preia atmosfera din anterioara piesa, intr-o directie pronuntat gentlegiant-ista. Ruperile de ritm, modulatia si extinderea tonalitatilor sunt locuri comune ale acestei piese. Structurile ritmico armonice de standard jazz se impletesc cu cele de prog. Iubitorul de Gentle Giant sau Spock’s Beard va fi pe deplin satisfacut de ce aude.
“Tota in the Moya” (3) a aparut initial pe albumul anterior, Boris, ca si piesa (7). Este vorba despre variante mai elaborate si bine imprimate.
“Boris and his Three Verses” (4) este o piesa mai simpla si melodica decat cele dinainte, apropiata ca forma de power ballad, dar rezolvata tot in cheie de prog.
Timp de 4’45”, “Flow Guides Aren't My Bag” (5) ne poarta prin tot ce inseamna progressive de cea mai buna calitate. Piesa propune o cascada de solo-uri instrumentale pigmentate vocal spre final printr-o fuga “in trei”.
“(My Doc Told Me I Had) Doggie Head” (6) este, alaturi de (7), piesa cea mai lunga de pe album, adica un prilej de exprimare coerenta si inspirata a cunostintelor si ideilor muzicale.
In “3, Almost 4, 6 Yea” (7), ultima piesa, revin secventele cu rezonanta renascentista / clasica anuntate inca din debutul albumului, ca insert intr-o piesa a la “Free Hand” – Gentle Giant.
Dupa un prim album demo realizat in 1975, intitulat Boris si trecut neobservat, trupa a hotarat sa-si incerce norocul cu un LP autoprodus, in speranta ca ulterior va atrage atentia unei case de discuri. Foarte aproape de a incheia un contract minor, care nu s-a finalizat, cei de la Yezda Urfa au terminat imprimarile pentru Secret Baboon in conditii de buget redus, pentru ca apoi sa abandoneze proiectul. Mult mai tarziu, in 1989, materialul a fost descoperit de o casa de productie, Syn-Phonic, care a editat in sfarsit albumul (formatia a fost in activitate pana in 1981). Acesta este intr-adevar exceptional, in conditiile in care fusese realizat in doar doua saptamani, in doua studiouri diferite (cel in care realizasera demo-ul de debut si apoi intr-unul mai bine dotat).
Cam in aceeasi perioada, in Romania, formatii precum Sfinx sau Phoenix imprimau in cateva ore prin studiourile Electrecord niste albume de referinta pentru muzica de la noi. Erau ani ok pentru muzica, in care se canta “pe bune”.
