 |
Hocus pocus (1995)
23 Noiembrie 2003
de Ioan Cora |
Stateam de vorba cu Mihai. Mi-a povestit despre un articol citit in Dilema cu ceva timp in urma. Se facea ca era vorba de o profesoara de greaca clasica ce obisnuia sa-i intampine intotdeauna pe studentii de anul I cu un banc menit sa destinda atmosfera. Era vorba de Ulise ce trecea cu vasul pe langa insula sirenelor. Membrii echipajului aveau ceara in urechi - deci nu puteau auzi chemarile sirenelor...Ulise era legat de catarg. In banc, Ulise reuseste sa se dezlege si chiar prinde inot una dintre sirene. Fermecat de frumusetea ei, incearca sa o ia in brate..sa-i puna mana pe sani... pe coada... dar... dar... SURPRIZA! In loc sa dea de sanii proeminenti... da de o mana. Era mana lui Vasile Roaita! Multe generatii de studenti au ras pe seama acestui banc. Pana cand intr-un an profesoara s-a lovit de o tacere mormantala. A crezut initial ca nu s-a exprimat bine. L-a repetat... dar nimic.
Asta se va intampla si cu Hocus pocus. Daca nu s-a intamplat deja. Intregul context in care se invarte acest album dispare incet incet din mintea noastra. Din informatiile mele, setul de piese existent pe Hocus pocus s-a gasit in mare parte pe o caseta ce circula inainte de '89. Pentru cei ce am trait macar un pic acele vremuri este posibil sa ne mai amuzam cand auzim cantece ca "Balaurul Verde #1 si #2" sau "Militienii" (Cum era bancul ala cu unitatea de masura a inteligentei?). Dar ce ne facem cu publicul tanar? E usor sa spui ca nu conteaza... E cea mai usoara fandare. Un artist ca Andries ce s-a obisnuit de-a lungul timpului cu un public majoritar de varsta frageda (in vremurile socialiste) incearca sa se mentina in actualitate printr-o incursiune seminostalgica. Spun semi pentru a preintampina speculatiile ce pot naste genul de nostagii amintit mai sus.
Ok... ok...Recunosc... Era nevoie de acest album. O restituire de care teoretic nu ne puteam lipsi. Dar atunci vroiam macar o consecventa. Intreaga atmosfera - recunosc fermecatoare - indusa de prima jumatate a albumului este distrusa brusc de piese ca "Tarom blues" si "Imn". Chiar nu ma interesau personajele Florian Lungu si Mironov (in varianta de pe caseta se numea Bacalu) in cadrul artistic construit de Andries pana in acel moment. De gustibus! "Prezenta" lui Alifantis pe "Tamara" salveaza momentele anterioare. R-ul lui Alifantis ca personaj. "Bontea si Bacs" - o piesa ce merita descoperita. "Sharon Stone" - ultima melodie de pe album - un alt moment rupt din context.
Primul impuls pe care l-am avut la scrierea acestor randuri a fost sa spun ca Hocus Pocus sufera de anacronism. Dar am mai ascultat albumul de cateva ori si m-am razgandit. Sunt cateva momente ce au reusit sa ma destinda si chiar sa-mi provoace un zambet. Si mai mult decat atat... Ma repet aici... Am fost chiar fermecat. In final nu-mi ramane decat sa spun:
|
