 |
Colours (1980)
04 Decembrie 2002
de Ioan Cora |
Ascult de ceva vreme Eloy... Poate ca niciodata metodic sau cu exaltare... Dar cred ca intotdeauna mi-au creat o stare de reconfortare... de bine. Acea stare ce presupun ca o poti avea pe la onorabila varsta de 75 de ani cand te uiti pe geam la un cuplu de tineri ce se saruta. Cel putin acest lucru l-am auzit din gura unei batrane ce statea zile intregi pe un scaun la fereastra balconului. Imi aduc aminte si acum de ea... Si ma gandesc ca peste ani si ani voi fi mai putin egoist si voi putea recepta in acelasi fel actiunile din jurul meu... poate chiar si muzica ...
"Colours" este un album ce reuseste sa gaseasca acea nisa speciala dintre comercial si noncomercial. Frank Bornemann, liderul trupei, s-a aflat in permanent "razboi" cu ceilalti componenti pentru a tine muzica Eloy in spatiul rock-ului progresiv. Se spune despre Eloy ca ar fi promotorii stilului spatial, simfonic.
Muzica de pe "Colours" ma duce mereu cu gandul la Alan Parson's Project. E vorba de acel deja-vu ce il incerc la fiecare ascultare. Chiar odata cu prima piesa "Horizons" sound-ul ma face sa cred ca il ascult pe fostul sunetist de la Pink Floyd. Acesta asemanare poate fi considerata o simpla speculatie tinand cont de faptul ca sound-ul Eloy poate fi regasit chiar la trupe de hard rock aparute mult mai tarziu (vezi piesa Giant ce imi aduce aminte de Def Leppard). Piesa cea mai cunoscuta, si de altfel cea mai reusita este Child Migrations. Este piesa cu care Eloy gaseste formula magica a mixarii sound-ului hard cu sonoritati progresive saptezeciste; genul de piesa contemplativa (daca pot spuna asa) in care esti purtat intr-o calatorie sonora unde astepti cu nerabdare fiecare nota si te agati de ele ca de niste baloane de sapun. Cam asa vad eu auditia acestui album... Ca o joaca cu baloane de sapun ..tratand fiecare nota muzicala ca pe un obiect perisabil ce necesita un maxim de delicatete din partea intelectului nostru pentru a nu le "sparge". Cred ca Eloy a vrut sa exprime acest lucru si vizual (vezi coperta) dar intr-un mod mult mai direct. Cred ca singurul lucru ce l-as putea reprosa acestui album (trecand cu vederea anumite asemanari cu alte trupe) ar fi acela ca muzicienii ofera totul de-a gata. Canta cu cartile pe fata. Este de fapt tributul platit de membrii trupei in favoarea comercialului. Ultima piesa Sunset, ce aduce mult cu Kitaro, imi intareste aceasta convingere. O melodie simpla, o chitara acustica...o baie cu clabuci a la ralenti....
Un gand grotesc imi da tarcoale.....Ma vad peste 50 de ani..surd..mut...visand la un sarut...si inchipuindu-mi cum ar mai suna Colours...agonizand...
01 Ianuarie 2006
Recomandare online-shop
|
