La cativa ani de la plecarea din Romania, Nicu Covaci impreuna cu Ovidiu “Tandarica” Lipan si cu alti doi muzicieni intalniti in Germania, Mani Neumann – vioara si Ivan Kopilovic – bas, incearca sa se afirme intr-un sistem concurential mult mai puternic decat fusese cel autohton, prin imprimarea (si producerea) albumului Phoenix-Transsylvania. Acesta gazduieste o suma dintre piesele si temele muzicale cu care avusesera mare succes in tara, in variante adaptate noii componente si a textelor in engleza, precum si cateva piese inedite. Din punctul de vedere al procesarii sunetului si al virtuozitatii, materialul este peste nivelul realizarilor din perioada Cei Ce Ne-au Dat Nume – Cantofabule/ Cantafabule, dar ca emotie artistica problema este larg deschisa … .
Phoenix in limba engleza, o engleza cu puternic accent estic, amintind de repertoriul “strain” al formatiilor romanesti care prestau in baruri si restaurante prin anii ‘70. Comparatia suna dur, insa aici este cheia problemei. Unul dintre punctele forte ale trupei fusese comuniunea sunet-cuvant. Versurile (in limba romana), de cea mai buna calitate aduceau acea nota de originalitate ce facea marca distinctiva a formatiei, care astfel parca nu mai semana in mod flagrant cu Jethro Tull, Yes, Genesis &. Comentariul de fata vizeaza albumul aflat in discutie, nu alegerea facuta de cei in cauza sau factorii subiectivi ce au dus la elaborarea sa in forma in care a aparut. Anii ’80 propuneau o cu totul alta muzica decat cea oferita pe Phoenix – Transsylvania, al carui sunet ar fi fost “la el acasa” cu un deceniu inainte.
La propriu si la figurat, ce facusera Covaci & in tara, asta au incercat si peste hotare. LP-ul este deschis de “Gipsy Storie”(1) – “Mica Tiganiada” unde muzical vorbind nu avem de-a face decat cu o readaptare a binecunoscutei piese, fara tambal in sectiunea ritmica si cu compartimentul vocal saracit pana la “ciuntire” prin noul aranjament. Se simte “tentativa” de comercial care s-ar fi dorit sa atenueze “minusurile” constientizate fara indoiala in momentul imprimarilor. Partitura viorii este interesanta, ca pe intreg albumul dealtfel, dar asta nu e de ajuns pentru rezolvarea problemei. “Wanting”(2) dezvolta o tema asemanatoare celei din “Pseudo Morgana” de pe Cei Ce Ne-au Dat Nume. Compartimentul armonic nu ofera insa solutii ingenioase precum se intamplase in cazul precedent. In “Would You Follow Me”(3) comercialul este “preluat” in special de sectiunea ritmica. Formulele acesteia, peste care trebuie sa “incapa” linia maiestuasa a chitarii, sunt dintre acelea care vizeaza intalnirea cu publicul larg din salile de concert. Inserturile de vioara pur si simplu intercaleaza o alta piesa in cea data (nu este vorba de o tema secundara propriu zisa). “Tamara”(4) este una dintre creatiile “originale” ale albumului, in sensul ca nu cunoscuse o varianta discografica anterioara. Ca sunet insa poate aminti pe alocuri de Heavy Horses – Jethro Tull. Dar ideea, linia vocala si partitura viorii fac din ea cel mai reusita piesa a albumului. “Feel The Sound”(5) reprezinta alt moment bun, fiind un veritabil “Medley” (denumire consacrata pentru piesele-pretext de etalare a virtuozitatii si fanteziei pe tempo-uri alerte). Acest tip de abordare lipseste din repertoriul formatiilor romanesti, axate in principiu pe coordonate clasice. “Star Dance”(6) este o alta adaptare a unei binecunoscute piese: “Mugur De Fluier”. Modificarile suferite de aceasta sunt mari, si este normal sa fie asa, deoarece varianta in limba romana semana mult cu “Christmas Song” – Jethro Tull. Cantata ca atare in engleza ar fi atras atentia intr-un mod nedorit. Piesa este trimisa spre simfonic rock si cunoaste o interesanta dezvoltare a temei secundare, care tinde sa se impuna ca tema principala. Ultima piesa, “Wedding”(7), un alt “Medley”, varianta pentru “Nunta” – Cei Ce Ne-au Dat … are ca si “Star Dance” toate caracteristicile unei “struto-camile”. Gasesc neinspirata folosirea unui pasaj din piesa traditionala “Ciocarlia”, care poate genera o hora intr-un grup de balcanici dar care apropie momentul artistic cu (inca) un pas spre kitch. S-ar putea vorbi mult si la obiect despre ea, ca dealtfel despre toate celelalte piese ale albumului, dar lipsa de originalitate si “delay-ul” de zece ani (!) in ceea ce priveste sunetul, conceptia, etc fac inutil acest fapt. Phoenix este formatia romaneasca preferata a autorului acestor randuri. Albumul Phoenix – Transsylvania are o mare importanta prin faptul ca a aparut, si muzical vorbind este la inaltime. Plasarea pe pozitii prudente nu tine de plafonarea specifica “nostalgicilor” care nu inteleg ca timpurile se schimba. Dimpotriva, constat (in sens critic) neadaptarea trupei (care in anii ’60 era “aliniata”) la noile vremuri. Insa nu acesta este ultimul pas facut de Phoenix.
|