Muzici si Faze - Meshuggah

Math-metal!!! Exista un set de trupe a caror atitudine reclama aceasta expresie. O muzica ce pulseaza obsesiv, un mecanism automat care traseaza planuri… Meshuggah nu poate fi catalogat drept un grup obisnuit, lucru cu care par sa fie de acord ascultatorii, fie ei progresivi exigenti, sau cei din cercurile in care agresivitatea metalica primeaza. Nu este vorba, insa, in mod direct de metal brutal. Ceea ce se intampla pe ultimul Meshuggah este muzica in care anti-melodia este dusa la extreme. "Melodia" se defineste de regula prin armonie, reguli de modulatie sau unitate cu sens expresiv. Iar "armonia" prin acord si congruenta. Si cele trei acorduri din Black Sabbath sunt insa anti-melodie. Cineva definea melodia drept "aceea care gadila urechile in mod placut". S-ar putea spune si "confortabil", pentru a ajunge la ceea ce se intampla pe Nothing, o muzica in care “gadilatul” nu este deloc confortabil, distruge congruenta si intra in alte norme. La prima vedere Meshuggah par influentati de jazz, datorita sincoparii, dar improvizatia este absenta, toate regulile originale de ritm si cursivitate sonora fiind premeditate in partitura si trasate enervant de precis.

Fata de precedentul Chaosphere, albumul de fata nu manifesta schimbari majore. Se poate observa o imbunatatire la capitolul productie, cu un sound mult mai infipt, dar si o scadere a vitezei, muzica fiind bazata acum exclusiv pe groove. Un groove visceral pe care l-am mai intalnit numai la Pantera. Compozitiile raman la fel de agresive si neprevizibile in sectorul ritmic, precum un chin spasmatic al unui posedat de turbare ("meshuggah" inseamna "dement" in ebraica veche). Fie ca se asculta Concatenation din ‘98 sau Stengah (1) din 2002, aceeasi furie izbeste. Meshuggah au atins insa prin album un punct de varf al evolutiei, daca am lua ca reper eliminarea multor elemente care ii mai legau de traditia metalul, fie el chiar si progresiv. Citeam un interviu cu Fredrik Thorendal in care acesta isi dorea pentru inregistrarile albumului Nothing folosirea a numai trei basuri distorsionate pentru a obtine sunetul cel mai grav posibil. Trupa a ales in cele din urma chitari cu opt corzi, construite la comanda, dupa specificatiile celor doi dementi (Fredrik Thordendal si Marten Hagström), care, oricum, numai instrumente muzicale nu mai sunt, ci adevarate masinarii tortionare de riffing.

Este straniu ca in fiecare piesa este strecurat un foarte scurt solo, incercand parca sa realizeze un izomorfism timid cu spatiul radacinilor "melodice". Fiecare dispare sugrumat de riffuri ciclate atipic si de urletele « de drujba » ale lui Jens Kidman. Nefiind nici spectaculoase si nevand nici o functie de liant, nu le pot pune decat pe seama concentrarii in alte directii a albumului. Posibil si cu rol de “interferenta” pentru a accentua distantarea fata de ceea ce se intampla de regula in rock, metal, industrial... Lipseste poate un interludiu precum Acrid placidity, lent si ambiental, pentru reordonarea neuronilor. In orice caz, daca auditorul nu este pregatit pentru cadente imprevizibile si vocalize fanatice repetitive, ar trebui sa abordeze albumele vechi. Ceva mai apropiate de metalul progresiv sau de fuziune, in sound si compozitie. Din aceste motive, cred ca cel mai interesant produs Messhugah ramane Destroy, erase, improve (1995), datorita diversitatii si de ce sa n-o spunem, compozitiilor relativ mai accesibile.

Nothing este un album dificil de parcurs. Unii il vor urmari tocmai pentru neconventionalul marca Mesh, dar monotonia isi poate face simtita prezenta. Este adevarat ca orice alta abordare ar fi parut nelalocul ei alaturi de o piesa precum Perpetual black second (3). Calatoria inceputa cu Stengah nu poate reprezenta decat o inchidere. Pentru ascultatorul avizat poate chiar o certitudine. Rational gaze (2), Organic shadows (6) si Nebulous (9) sunt momente de rezistenta. Influentate de departe de Tool. Meshuggah reusesc aici o coordonare de exceptie intre « stiintific » si « impulsiv ». Vocea invarianta a lui Jens si unicul sens al albumului pun insa problema stagnarii. Sau a specializarii. Ramanem totusi cu provocarea energiilor cinetice dintr-un camp minat de groove.

The context of parallel truth
Devoid of fragmentation (...)
Where's the true knowledge?
Where engines of the sane and insanity merge!