Interesat de alte sectiuni?
 Interviurile Muzici si Faze
Rock romanesc
Pop & Rock
Progresiv & Experimental
Metal, Punk si subgenuri
|
|
 |
Trupele de metal-progresiv au dificultati daca scot album in acelasi an cu Dream Theater. Nu de alta, dar publicul face automat unele comparatii, iar un produs mediocru iese mai mult in evidenta.
Precedentul album Symphony X a fost, cred eu, la limita minima acceptabila intre repetitie si noutate, V rezultand in cele din urma intr-un album agreabil, cu orchestratii dragute si melodii interesante. M-am intrebat atunci incotro vor merge cu urmatoarea realizare, pentru ca nu intrezaream prea multe perspective. Cum era de asteptat, ca in cazul majoritatii grupurilor dominate de un singur membru (Michael Romeo aici), a venit momentul ca Symphony X sa produca un album unde este greu sa detectezi personalitate. Reluarea masiva a ideilor de pe realizarile anterioare ale formatiei (perfectionate cu o sarguinta "progresista", ce-i drept), precum "Divine wings of tragedy" sau "Twilight in the Olympus" este singurul lucru pe care il pot face.
The odyssey imi pare un album facut in graba, prin caracterul predictiv si oarecum monoton al compozitiilor si un subiect abordat intr-o maniera reductionista, avand in vedere ca semnificatiile sale au fost cautate deja prin literatura, cinematografie si muzica in variate feluri. Il ascult de aproape trei luni si nu ii gasesc "hazul", nici macar in piesa de titlu, care in cele 24 de minute ar trebui sa inglobeze mult mai multe idei. Cand ai deja un standard precum Divine wings of tragedy nu iti mai poti permite sa te arunci in compozitii lungi si intentionat "grandioase", doar legand cateva teme obisnuite si preluand muzica de film. Si mai ales in acelasi an in care Dream Theater au succes cu 40 de minute de "Six degrees of inner turbulence". Nu cred ca cele 40 de minute sunt justificate de consistenta piesei nici in acest caz, dar oricum Dream Theater au un orizont muzical mult mai larg decat Symphony X, iar ultimul lor album e dovada faptului ca au destule resurse creative. Ca sa nu ma demoralizez, asteptand "The odyssey" ma intrebam retoric "Dar cat de slab poate fi un album Symphony X?!", pentru ca toate realizarile lor precedente au fiecare ceva care te prinde, chiar si albumul solo al lui Romeo, cu vechile demouri Symphony X inregistrate "pe calculator". Muzicienii fac parte din nivelul cel mai inalt al tehnicitatii (Michael Romeo, Michael Pinella, Russel Allen) si detin un bagaj serios de trucuri de interpretare (si chiar mai mult), care le permite jonglarea cu melodiile, chiar daca imaginatia nu le ofera compozitii suficient de inovative. Din pacate, pe "The odyssey" doar asta fac - jongleaza cu ceea ce stiu! Poate fi placut si probabil multi chitaristi se aseaza in pozitie de venerare ascultand acest material, dar nimic mai mult... Eu nu sunt chitarist, cel putin...
Versurile sunt insa si mai putin inspirate decat muzica... la acest capitol Symphony X nu au stralucit niciodata (poate doar pe "Divine wings..." sa fi avut unele idei), dar ce se intampla pe "The odyssey" este catastrofal. Un cuvant greu, dar, intotdeauna am simtit ca Symphony X ar putea sta in primul "esalon" al trupelor actuale si nu-mi face placere sa ii vad ca nu scapa de clisee. Textul primei piese "Inferno (Unleash the fire)" arata ca si cum ar fi creatia lui Joey de Maio pus pe compus versuri progresive - pentru ca pe langa conceptele sale de baza (unificare "metalifera", vointa de fier, goana prin furtuni ceresti si lovirea inamicilor) apar si cateva coloraturi pe gen (masti, iluzii, joc). Daca "Wicked", "Incantation of the apprentice", "Accolade II" si "King of terrors" descriu obisnuita mitologie medievala (vrajitoare, initieri, cavalerii mesei rotunde, inchizitie) cu un limbaj foarte restrans, finalul odiseic este o simplificare in versuri a povestii lui Ulise. Un subiect generos in simbolistica, precum si in posibilitatea ilustrarii sonore, insuficient atins de-a lungul unei compozitii tipice, care ar trebui sa reclame mai putine minute. Insa tentatia minutajului este de multe ori fatala in lumea progresiva. Ca si tentatia "mitologica" sau a albastrului pe coperta!
Piesa de titlu este compilata din sapte parti. Privite individual, ar putea constitui piese bune, in special "The fate of the Suitors/Champion of Ithaca" sau "The eye", care are ceva "evil" in ea, dar faptul ca nu se evadeaza deloc din aceleasi teme Symphony X devine obositor si lipsit de atractivitate. Compozitia si alternanta agresivitate metalica/melodie/simfonicitate nu reusesc sa imi creeze o stare de tensiune... "epica", pentru ca de asta ar fi nevoie intr-o piesa ce se vrea itineranta si aventuroasa. Parca Ulise ar face, insa, doar o banala plimbare prin curtea sa din Ithaca. Nu sunt multumit nici de "Sirens" sau "Circe (daughter of the sun)", ambele parti rezumandu-se la a fi scurte secvente, "narate" muzical. De la o trupa cu adevarat "progresiva" m-as astepta la ceva special, la o punere in evidenta a perversitatii celor doua episoade, de exemplu. Spun asta, incercand sa-mi imaginez cum ar fi fost reprezentat momentul sirenelor de o formatie de acum 30 de ani, sa zicem Aphrodite's Child sau de un grup de kraut-rock. Comparatia pare fortata, dar nu este mai mult decat utilizarea termenului de "progresiv" de-a lungul celor trei decade.
Symphony X s-au axat pe ceea ce este mai usor de reprezentat - expozitiunea ("Journey to Ithaca") si deznodamantul ("Champion of Ithaca"), ambele momente precedate de parti instrumentale amplu-simfonice si ocupand aproape jumatate din piesa (12 minute), lucru ce nu il inteleg decat daca il pun pe seama superficialitatii. Unul dintre motivele pentru care imi este imposibil sa ascult "The odyssey" de la un cap la celalalt este realizarea acestor componente folosindu-se claviaturi midi si mostre prelucrate pe calculator, provenind de la instrumente de orchestra reale. Utilizarea mostrelor in sine nu e nici o tragedie, se folosesc in rockul progresiv inca de pe vremea melotronului, iar prelucrarea digitala poate dezvalui multe valente ale sunetului. Ceea ce ma deranjeaza la Symphony X este ca incearca o emulare a unei orchestre reale folosindu-se calculatorul. Nu este vorba numai de o simpla sugestie a simfonicitatii folosindu-se efecte si mostre preinregistrate, ci de faptul ca Michael Romeo incearca sa reproduca pe calculator o intreaga orchestra cu sectiunile ei (coarde, suflatori etc.). "Fals in acte" cum ar spune un amic de-al meu! Cred ca la nivelul la care se afla Symphony X in prezent se putea lucra cu o mini-orchestra care sa colaboreze la inregistrari. Poate ma insel, dar chiar in cazul cand casa de discuri refuza o asemenea finantare, ar trebui ca imboldul artistic sa fie suficient pentru a respinge compromisul. Altminteri, totul suna brici, Symphony X sunt una din trupele cu cel mai bun sound!
Albumul ar putea fi salvat de prestatia a lui Russel Allen, singurul membru al trupei care a progresat cu adevarat si care da o anumita consistenta interpretarii, chiar daca versurile sunt slabe. Oricat de multe obiectii am avut mai sus, piese precum "King of terrors" sau "Incantations of the apprentice" sunt desfatatoare urechii, tocmai datorita acestui vocal. Iar "Accolade II" e o placuta calatorie in trecut, in vremea primului "Accolade", piesa reprezentativa a trupei. In prezent, cred ca Russel Allen este cel mai interesant urmas al lui Dio in privinta expresivitatii vocale... astept sa vad cum se descurca pe primul sau album solo din 2003.
O singura piesa poate fi aliniata alaturi de clasicele trupei - "Awakenings", datorita atmosferei cu adevarat "progresive"... de evolutie si explorare, pornind de la simplu pana la complex si apoi ciudat. Partitura de pian de influenta neoclasica, care apoi tranziteaza catre jazz e inedita pentru Symphony X. Nu m-as supara ca ideea sa fie reluata pe albumele viitoare. Totusi, cam putin experiment pentru un album care altfel se ineaca in conformism! Poate doar ca asteptarile mele (nu insa si anticiparile) de la aceasta trupa sunt prea mari, totusi...
Forces they're oppressing me
Lords of mediocrity
An iron will shall break the still
Some will rise and some will fall
|
