 |
Renaissance este o formatie reprezentativa pentru tipul de progressive rock pe care il practica. In mare vorbind, genul abordat este caracterizat de mix-ul (fericit) dintre muzica de factura culta si sunetul rock. Daca la Procol Harum influentele clasice se intalnesc la nivel de compozitie si finalitate a actului artistic, la Emerson, Lake& Palmer avem de-a face cu interpretari (ultra)personale, din aceeasi zona, sau la Ekseption ne intalnim cu “citate” simfonice particular distorsionate, la Rennaissance muzica inglobeaza in mod natural elemente ale sursei de inspiratie, care au rol neexpozitional in ideea in care sunt concepute piesele. Virtuozitatea instrumentala are o importanta pondere, dar spre deosebire de Gentle Giant, piesele raman (intotdeauna) in sfera discretiei interpretative. Se poate vorbi despre niste limite “clasice” in care evolueaza Rennaissance, latura experimentala ori de avangarda nefiind in principiu explorate.
LP-ul debuteaza cu piesa “Prologue”(1), compozitie a lui Dunfort, ce imprumuta si titlul albumului. Tema principala coincide partial cu un preludiu al lui Bach, fapt nementionat in textul de sustinere de pe coperta. In acest sens exista numeroase precedente, unul dintre cele mai spectaculoase fiind folosirea de catre Doors a “Adagio”-ului lui Albinoni fara specificarea aferenta.
In afara de magistrala linie a pianului (electric) executata de John Tout (clape, voce), se distinge inca de la inceput vocea inconfundabila a solistei Annie Haslam (voce, percutie), varful de lance al trupei. Ceea ce se aude este insa mai apropiat de rock decat de citatul segment “clasic”, si asta in mare parte datorita compartimentului ritmico-armonic, realizat de John Camp (bas, tampoura, voce) si Terry Sullivan (percutie). Ultimul, dar nu cel din urma este Rob Hendry (chitara, mandolina, voce), care are un mare aport in economia generala a pieselor, fara a iesi propriu zis in fata. Piesa se constituie intr-un veritabil intro, care anunta pe de-a intregul la ce se poate astepta auditoriul de la o trupa precum Renaissance.
Prin “Kiev”(2), semnata McCarty, Thatcher, se intra cu adevarat “in miezul problemei”. Lucrarea are o structura baroca si este gandita pe un suport ideatic meditativ. Emotia provocata de sunet este intr-o legatura directa cu versurile, ca succesiune de foneme si sens. Viziunea de ansamblu a compozitiei transpare si din agogica (n.a. –a.= teoria aplicata a ritmului, ca stiinta). Gradatia nu este data de o ratie liniara, ci este realizata prin intermediul a ceea ce se numeste “ritm imperceptibil”. Piesa anticipeaza creatii de marca, ulterioare.
“Sounds Of The Sea”(3), compozitie Dunfort, Thatcher instaureaza o atmosfera calma, de remarcat fiind subtila trecere de la sunetul marii realizat pe sintetizator, la tema interpretata pe instrumente “standard”. Continuitatea este totala, ceea ce se intampla muzical parand simplu si firesc. Piesa are insa o sructura complexa, nimic din ceea ce se intampla nefiind lasat in voia hazardului. Faptul de a ordona, sub semnul deplinei stari de normalitate, elemente muzicale disparate si a le include intr-un tot unitar, pastrand deplinul control, este un semn de mare maiestrie, care trebuie luat ca atare.
Urmatoarea piesa,“Spare Some Love”(4) este compusa de Dunfort, Thatcher. Chitara, vocea, basul, pianul si percutia isi fac intrarea pe rand, intr-un “regal” al polifoniei. La un moment dat, fiecare instrument ofera cate un scurt moment solistic (la nivel de variatiune, nu improvizatie), intr-o atmosfera generala de discretie.
“Bound To Infinity”(5) – McCarty, Thatcher – reprezinta un moment de mare sensibilitate, in care Annie Haslam este sustinuta perfect de compartimentul instrumental, sub semnul unei compozitii desavarsite. In aceasta piesa prevaleaza ideea de complementaritate.
Albumul se incheie cu piesa lui Dunfort, “Rajah Khan”(6), momentul “cel mai progressive” si in acelasi timp o replica a piesei de debut (a LP-ului). Tema principala si cele secundare sunt pretextul ideal pentru interventiile solistice ale protagonistilor, care fac o reala demonstratie de virtuozitate trecuta prin exigentul filtru al controlului emotional. Este vizat rezultatul de ansamblu, nu exaltarea unei anumite componente. Lucruri interesante se intampla si din punctul de vedere al procesarii sunetului. Avem la un moment dat niste “mostre” de banda intoarsa si pasaje ritmice “aranjate din butoane”. Ar mai fi de remarcat folosirea unui solo compus de Francis Monkman, cunoscut compozitor de muzica contemporana (pe care il putem intalni in compania lui Darryl Way sau pe la Curved Air).
Dincolo de orice “caseta tehnica” a Prologue –ului, trebuie remarcate harul si inspiratia sub semnul carora a fost realizat acest prim album al formatiei Renaisannce. In cataloagele de muzica prog - rock pot fi gasite doua alte titluri inaintea citatului album, si anume First si Illusions care apartin unei alte trupe, cu acelasi nume, Renaisannce. Pe axa timpului exista continuitate intre aceste trei albume, dar formatiile nu au nimic concret in comun in afara denumirii. Destramarea primei trupe R… , care dealtfel suna excelent si preluarea numelui in conditiile copyright-ului de catre echipa discutata in acest articol (care dealtfel a si devenit foarte cunoscuta), ar putea genera o oarecare confuzie. Nimic ambiguu, insa, legat de calitatea albumului.
01 Ianuarie 2006
Recomandare online-shop
|
