Albumul de concert Club A este unul dintre cele mai fericite evenimente discografice romanesti “intamplate” pana in 1989. Sunt prezente aici sapte dintre formatiile reprezentative ale momentului, fiecare dintre ele cu cate o piesa, selectata in mod inspirat in relatie cu calitatea compozitionala, interpretativa si nu in ultimul rand cu atmosfera generala a LP-ului. Inainte de a trece la prezentarea generala a acestuia, trebuie remarcat, cu parere de rau, caracterul de unicat pe care il are albumul in istoria aproape fara istoric a muzicii rock din Romania.
“Crocodilul”(1) este o veritabila piesa de jazz-rock, propusa de Basorelief. Calitatile compozitionale si interpretative demonstrate de catre trupa genereaza intrebari legate de lipsa unui album propriu, lipsa care nu se poate imputa celor in cauza, fiind o “vina” a “Casei de discuri” unice (Electrecord), remarcabila prin atitudinea sa neprietenoasa fata de rock. Piesa se ridica, fara nici o exagerare, la nivelul creatiilor din vest, putand fi ascultata fara probleme alaturi de Jeff Beck, de exemplu.
Urmeaza Domino cu a sa “Prefata”(2) – compozitie caracterizata prin originalitate si forta. “Atacul” vocal sustinut de Sorin Chifiriuc este deopotriva fermecator si “taios”. In dreptul numelui sau este trecut si un premiu, dupa cum aflam de pe coperta. Dealtfel toate formatiile incluse pe album au fost “premiate” sau felicitate, dar, credem noi, aceste gratificatii sunt mai putin importante in contextul prezentarii pentru care am optat. Important (= in cazul nostru “trist”) este ca nici Domino nu are album (ca iubitori ai rock-ului romanesc ne ramane doar consolarea ca Led Zeppelin nu are premiu …).
Accent da o “Alarma Falsa”(3) de factura progressive. Dusmanii sunetelor elaborate puteau sta linistiti: au urmat niste ani buni (de fapt foarte rai) in care muzica prog si nu numai a fost marginalizata. Accent, care au reusit sa apara (ulterior) pe o “jumatate de disc” (Formatii Rock nr 9) se disting printr-un sunet particular si prin idei muzicale “cinstite”. O formatie inzestrata cu capacitate de comunicare.
Pro Musica, prezenta pe cealalta jumatate a Formatiilor “Rock nr 9” deschide in Club A o adevarata “Poarta de Foc”(4). Este un moment de mare inspiratie si in acelasi timp o piesa apartinand mediei valorice a trupei, care a avut (si prin ce a realizat are in continuare) multe de spus in muzica romaneasca. Ceea ce se aude este intr-adevar rock, un rock de calitate - este adevarat, care nu se poate compara cu cel din occident - dar cu nimic mai prejos decat cel sud-est european. Consideratia este valabila pentru intregul album.
Sfinx aprinde unul dintre ultimele “Focuri Vii”(5) impreuna cu Dan Andrei Aldea, care nu peste mult timp va parasi definitiv tara, lasand in urma nenumarate nostalgii si un spatiu gol pe “firmamentul” rock-ului autohton, dupa parerea semnatarului acestor randuri, neocupat pana in prezent. “Focurile” reprezinta o piesa neo-prog care “vorbeste” despre capacitatea de asimilare a noului de catre formatie, care isi pastreaza totodata directia artistica.
Semnal M ne-a atras inca de pe atunci atentia ca “Mai Avem Multe De Facut”(6). Asertiunea este perfect valabila, cu mentiunea ca lucrurile nu trebuie facute pur si simplu, ci si bine. Piesa Semnal –ului M se inscrie in nota anterioara. Avem de-a face cu una dintre cele mai reusite creatii ale trupei, care “prinde” in concertul din Club A o zi mare. Un alt moment progressive.
In aceeasi atmosfera cuprinsa intre jazz-rock si prog, Post Scriptum lasa “Urme de Pasi Pe Infinit”(7), o deosebita (si din pacate ultima) piesa a unui album unic in muzica romaneasca. Calitatea compozitional interpretativa trimite fara probleme sau dubii spre momente de marca din “lumea buna” a muzicii de expresie “engleza”.
Din anumite puncte de vedere, muzica reprezinta un document social. Astfel rolul formatiei sau al artistului individual este unul de interfata cu publicul, care in unele situatii poate ramane in urma epocii sale, in altele putand fi chiar parte a avangardei. Completand rationamentul, locul de desfasurare a evenimentului si traditia isi spun de asemenea cuvantul. Albumului de concert Club A a dat la aparitie mari sperante iubitorilor muzicii de gen. Concerte bune fusesera si inainte, au fost si dupa, dar dintre cele pastrate in memoria suportului material (=imprimare), acesta ramane Concertul. Mai mult decat nimic, mai putin decat s-a intamplat si foarte putin in raport cu dorintele fanilor. Si totusi cat de mult …
|
