|
Contraband (2004)
10 Noiembrie 2004
de Aron Biro |
|
Velvet revolver este rezultatul unei serii de experimente de cross-marketing strategic ticluite de gigantii show bizz, rezultat ce soseste pe o cale deja batuta de supertrupe meteorice alcatuite pe criterii similare, precum Neurotic outsiders, Brides of destruction sau Audioslave. Demersul strategic este unul monstruos, Frankesteinesc de-a dreptul, si presupune ca un croitor iscusit sa dezgroape la lumina lunii, ascuns de ochii presei, starvurile unor trupe care au insemnat candva ceva undeva, sa aleaga organele ce se mai pot alege si sa alcatuiasca un mens sana in corpore sano care, intr-o serie de teste de mentenantza la prima mana, sa nu dea semne de dezmembrare. Nefiindu-ne accesibile mustrarile de constiinta sau planurile de viitor ale ticluitorului, ne ramane doar sa cercetam cusaturile cu atza alba, nodurile in gat, neoanele din ochii monstrului si, eventual, prezentza sau absentza unui instinct de conservare. Fie pentru ca experimentele ratate nu ne-au fost aduse la cunostinta, fie pentru ca priceperea croitorului este proverbiala, privind oribilitatea intinsa pe platanul CDPlayerului, cu surubelnitele inca infipte in urechi si rulmentii macinandu-se vertiginos la incheieturi, putem afirma fara tagada “IT’S ALIVE!!”
Monstruozitatea hollywoodiana Velvet Revolver este cladita din membrii Guns’n’roses, trupa zombificata de eforturile zadarnice de a reveni cu mult promisul album Chinese Democracy care ma tem ca va intra in sfera mitologiei inainte ca Axl Rose sa-si trateze constipatia artistica. In lipsa marelui Trandafir, la voce il avem pe Scott Weiland, comandant de detasament la Stone Temple Pilots, o alta trupa care se complace intre a ameninta cu extinctia si a ameninta cu revenirea. Altfel spus, trei linguri de glam la o lingura de grunge, un dozaj cel putin bizar daca stam sa ne gandim ca, in buna masura, grungeul a aparut ca masura de protest fata de glam, kill your idols versus worship the kings.
Totusi, nimic nu pare cusut cu ata alba: cele doua stiluri se intalnesc pe terenul comun al spiritului rock’n’roll si respecta regulile unui joc care s-a inventat acu mai bine de 50 de ani in pauzele meciurilor de baseball: femei, pistoale si galagie, craci, volane si buze mushcate, valori primordiale ale rockului care astazi sunt covarsite de poverile vikingilor, poetilor, vampirilor, brutelor, japitzelor ordinare si adolescentilor cu probleme din sfera eternului. Instrumental, albumul Contraband este perfect. Slash, cu niste hemoroizi in plus, se utilizeaza precum o injectie cu novocaina: intra acut in gingie, cu o intepatura, se revarsa in tesut, amorteste si iese prelung. Interventiile lui nu au nici masura, nici bun simt: solourile se transforma in riffuri si invers pe nesimtite. Weiland poate sa cante cat si ce vrea, caci Slash are lucruri de spus si nu sta la coada, viata e prea scurta. Nu m-ar mira sa aflam intr-o buna zi ca avem aici material ce fusese tinut in formol pentru Chinese Democracy. Baietii de la Guns pornesc pe acest album ca din prastie, aglomerand soundul incat apar probleme de accesibilitate. Productia este murdarita conform algoritmului, precum tunsorile aparent neingrijite ale lui Brad Pitt. Vocea lui Weiland contribuie in acest sens, individul fiind unul din cei mai insensibili din tagma lui. Pana si baladele sunt patrunse de un spirit jegos, tipic baladelor grunge. Versurile sunt de toate felurile, de regula din sfera banalului dureros si/sau lasciv.
Contextual, albumul poate fi receptat in doua feluri: albumul potrivit la momentul potrivit, cand asa ceva lipseste pana si din playlistul MTV sau un album intarziat, care ne prinde la un moment la care consideram ca am depasit genul asta de muzica. Altfel zis, este unul din albumele care reclama dispozitie mai degraba decat curiozitate. E albumul care cere fum, coapse si bere, volum si transpiratie. Nu prea merge ascultat pe frig, nici pe intuneric si in nici un caz la serviciu.
Nu in ultimul rand, apare problema adresabilitatii: atat fanii Guns cat si fanii STP s-ar putea trezi deopotriva dezamagiti si placut surprinsi. Weiland nu e Axl si nici vreun inlocuitor al acestuia. Vocea sa e uscata, defel melodioasa, cu margini zimtate si flexibilitate redusa. Orchestratia este adesea impulsiva, cu multi contratimpi. Grungerii ar putea sa se planga de prea multe solouri si prea multa spontaneitate. Oricum, cei mai castigati sunt cei dispusi sa intinda un pod de flori intre tabere, sa desfaca berile si sa lase muzica sa-si faca treaba.
|