 |
Temple of the dog (1991)
27 Decembrie 2004
de Ioan Cora |
 |
S-au incercat nenumarate moduri de a defini genul grunge. Teoretizarea nu a dus la un rezultat concludent. Un termen neaos ar fi a-ti plange de mila sau a plange de mila pe o muzica cu un sound specific (Seattle sound). Dar si acest mod brut de explicatie pierde prea multe nuante la fel de importante. Personal, consider albumul Temple of the dog ca fiind definitoriu pentru grunge si ce a urmat pana in zilele noastre. Aparut in aprilie 1991, discul este un tribut adus unei legende in istoria genului: Andy Wood (component Mother love bone), mort ca urmare a unei supradoze de heroina. Componenta este extrem de interesanta: Jeff Ament (bas), Mat Cameron (baterie), Chris Cornell (voce, chitara), Stone Gossard (chitara), Mike McCready (chitara) si Eddie Veder (voce). Un proiect format din membri Soundgarden si Pearl Jam (la momentul aparitiei acestui disc, Soundgarden si Pearl Jam inca nu inregistrasera albumele de referinta: Badmotorfinger si Ten). Jeff Ament si Stone Gossard au fost componenti Mother love bone.
Ceea ce face ca acest album sa fie unul special, este sinceritatea si pofta de a canta. Nimic nu pare fals. Iar entuziasmul transpira pe fiecare din cele zece piese. Temple of the dog nu s-a bucurat de succes comercial iar “trupa” s-a reunit doar de doua sau de trei ori pana in prezent. Piesele si albumul au constituit acte spontane ce nu si-au gasit o atmosfera propice pe un teren comercial. In fapt aceasta trebuie sa fie definitia grunge-ului. Temple of the dog – album + trupa – a ramas un unicat in istoria genului. O fila simpla cu rol de definitie.
Say hello to heaven (1) deschide albumul printr-o dedicatie speciala pentru fostul vocal Mother love bone. O piesa de-a dreptul imnica cu rol de epitaf pentru Andy Wood si grunge in general.
Reach down (2) este o piesa mai mult decat interesanta. Cu o durata de peste 11 minute (o raritate), descoperim un adevarat jam session. Cu riscul de a abuza de unele cuvinte, il voi denumi primul jam session grunge; daca nu cumva si ultimul.
Hunger strike (3) este un deliciu pentru fanii Pearl Jam. Eddie Veder este invitat pe aceasta piesa, realizand un moment de mare sensibilitate artistica.
Pushin forward back (4) distileaza sunetul viitoarelor trupe de succes. De altfel acest melanj (Soundgarden + Pearl Jam) este unul din atuurile de forta pentru care trebuie ascultat acest album.
Call me a dog (5), Times of trouble (6) si mai ales Wooden Jesus (7) pot fi considerate hiturile albumului. Baladele grunge ascund acea decadenta care a definit inceputul anilor 90. Daca reusesti sa descoperi si sa te identifici cu ea (decadenta) inseamna ca ai facut primul pas catre dependenta. De muzica e vorba…
Your saviour (8) si Four walled world (9) inchid cercul formarii identitatii sunetului Temple of the dog. Lucru extrem de rar intalnit la o trupa cu un singur album; mai ales cand e vorba, practic, de un proiect. Un album tribut (tributul memoriei) caruia i-au ramas tributari chiar membrii trupei. Un alt motiv pentru care consider acest album unul special.
All night thing (10) inchide albumul intr-o nota de optimism bine temperat. Mai mult de atat nu se putea. Nu cadra cu modul de a fi si a exista al celor in cauza…
And we fall like a tear falling
To the ground
I'll never come around
And you'll never hear a word from me
If it's an all night thing
Concluziile au fost deja spuse. Nu ne ramane (imi ramane) decat se ne minunam de calitatea acestui album. De feeling, de sinceritate… Chiar si artistii se intalnesc cu ele doar o data in viata… Uneori niciodata...
|
