Albumul Canon, al formatiei cu acelasi nume, este unul atipic. Cele noua piese incluse pe LP, reunesc momente de muzica preclasica, folk si rock, in aranjamente uneori apropiate de ideile muzicii usoare romanesti din anii ’80. Formula grupului, de sapte instrumentisti, presupune alaturarea unui trio de coarde (vioara, viola, violoncel), al carui nivel se inscrie in media valorica a Orchestrei Inginerilor, de un cvartet de rock (voce, chitara, clape, bas, percutie), pe alocuri decent – interesant (mai ales cand se aseamana cu FFN), dar nu mai mult decat atat.
Cei care si-au dat concursul la realizarea materialului sunt, (in ordine alfabetica, asa cum au fost trecuti si pe coperta): Florin Bilei – percutie; Florin Chete – viola, voce; Cristian Coman – claviaturi; Ioan Evu – voce, chitara; Mircea Goian – bas, violoncel, voce; Gratian Ordean – chitara, voce; Stefan Tamas – vioara. Cine crede ca lista este incheiata aici, se insala amarnic. Au mai colaborat: Gheorge Dutica – claviaturi (5) si Ladislau Jakab – claviaturi, vioara, voce (4, 7, 8).
Despre cei mai sus citati, Titus Andrei a scris pe coperta a doua a discului ca “au o identitate sonora proprie, definitorie prin ea insasi, de la prima inregistrare, limpede ca versurile lui Blaga, la ultima dinaintea aparitiei discului, ordonate intocmai …”. Apoi a adaugat ca cei sapte hunedoreni, sunt “sobri, ganditori, purtand cu ei o multumire masurata ca in compozitiile lor n-au lasat loc gratuitatii”. Aceste compozitii sunt colective, deoarece nici unul dintre protagonisti nu s-a expus semnand niste piese care contin pasaje integrale din lucrari mai mult sau mai putin cunoscute publicului tinta. Versurile sunt semnate de Lucian Blaga (1), Ioan Evu (2-5, 7, 9), Eugen Evu (6) si Mircea Goian (8).
Titus Andrei vorbeste in cunostinta de cauza, caci a avut ocazia de a-i cunoaste pe baieti “de la inceput, impreuna cu Victor Socaciu si Doru Dumitrescu – aprigi adversari ai kitsch-ului”, noua ne(mai)ramanandu-ne decat a ne intreba cum arata oare kitsch-ul in viziunea competentului critic al familiei Electrecord ?
Trecand de la probleme existentiale la muzica, “O fata frumoasa”(1) incepe promitator, dar inainte de a remarca lucrurile bune, trebuie spus ca transpar aici niste stangacii nejustificate la nivel de interpretare si conceptie. Versurile, dupa impartirea scolareasca in silabe, incap in extremis pe muzica. Daca tot a fost aleasa o poezie a lui Blaga, muzica ar fi trebuit sa fie un vehicul pentru aceasta, nu o structura sonora bazata pe licente ritmice. Vocea, atat ca linie, cat si ca executie, este de nivel “amatoristic”. Acest capitol (nerezolvat) este principalul neajuns al albumului, care merita un solist vocal macar pe masura celor intamplate la nivel instrumental.
Incepand cu “Drumul”(2), s-a terminat cu versurile unor poeti cum ar fi Blaga si intram pe taramul creatiilor complete. De acum, la deficientele legate de voce se adauga si neajunsurile textelor de provenienta interna. Instrumental, e totul OK, mai putin ritmul.
“Intrebari”(3) este piesa intr-adevar slaba a albumului! Asta nu inseamna ca sursele de inspiratie ar fi minore. Aerul de slagar este cel care descalifica aceasta creatie.
“Prima cearta serioasa”(4), fara a fi prea rea, muzical vorbind, are niste versuri din care preferam sa reproducem, fara alte comentarii, urmatoarele: “Ieri ti-am indulcit cafeaua, cum stiam eu ca-ti placea/ Ai sorbit din ea o data, si mi-ai zis asa/Vai e fierbinte si e amara, are mult zat, n-are caimac/Cafeaua ta e apa chioara, nu stiu cum oare s-o mai fac”. Si asta nu e tot: “Dragul meu iti dau de veste ca te-am parasit/ Intre noi orice poveste a luat sfarsit/Viata cu tine e prea amara, eu am decis sa mi-o refac/Viata cu tine e apa chioara, nu are farmec, n-are caimac”
“Cantec pe tarm”(5) aminteste atat de Socaciu cat si de Hrusca, atunci cand nu canta colinde.
“Omul din turn”(6) este remacabila din punct de vedere orchestral, referindu-ne aici in special la aranjamente.
Piesa “Nopti albe”(7) are doua parti total distincte: una folky, alta clasica, ce nu isi afla racordul ori numitorul comun potrivit.
“Joaca jocului”(8) este un mix de etno (romanesc) cu fandango, preclasic si rock. Este posibil ca printre ascultatorii Canon-ului sa se fi aflat si Adrian Berinde, ale carui piese prezentate publicului, douazeci de ani mai tarziu, au cate ceva in comun, cel putin cu piesa comentata.
“Noroi si aripi”(9) are accente de rock progresiv, dar, ca un facut, vocea bate (teribil de) puternic in muzica usoara. Altfel este cea mai valoroasa piesa “cinstita” a albumului.
Un asemenea LP merita finalul propus in acei ani de Titus Andrei, care, intre altele, spunea ca “formatia n-a riscat predandu-se melomanului sub aceasta titulatura (n.a. - Canon). Ii invinge acestuia indiferenta sublima si-si afla multi prieteni necunoscuti prin lucrari interesante, variate, cautate parca anume – in sfera extinsa a creativitatii – pentru a interfera ecourile medievale ale castelului si apropiatei cetati.”
Noi am spune, mai simplu, ca albumul “e apa chioara, nu are farmec si n-are caimac.”
|
