 |
Mechanical Animals (1998)
07 Februarie 2005
de Ioan Cora |
 |
Daca n-ar fi existat David Bowie, am fi putut spune ca Mechanical Animals reprezinta o revolutie in muzica sfarsitului de secol. Reciclarea unor genuri sau subgenuri la diferente de zeci de ani este o caracteristica a postmodernismului recent. Iar artistul discutat nu face exceptie de la regula. Vestimentatia (in cazul in care exista), fardurile, ochii (vezi lentilele de contact), mitul androginului (transformat de Manson in cel al asexuatului) si nu in ultimul rand relatia cu presa/publicul sunt clonate la modul “epigonico-satirico-profesional”. La fel si muzica. Glam rock-ul cantat de Manson si compania (nu mai putin de 14 instrumentisti) a fost indelung batatorit de filiera Bowie-Iggy Pop. Este suficient sa asculti o piesa ca Space Oddity (de pe albumul cu acelasi nume al lui David Bowie din 1969) ca sa gasesti samburele care a inflorit dupa 30 de ani. Este periculos sa vorbim de ridicol la Marilyn Manson. Nu ar fi prima oara cand se vinde mai intai imaginea si apoi muzica. Iar ceea ce este azi ridicol, maine poate deveni extraordinar. Si viceversa.
Daca facem abstractie de elementul Bowie, putem vorbi de o muzica mult mai reusita decat imaginea. Perversitatea (citita cu gilimelele de rigoare) este atu-ul intregului album. In fapt, perversitatea glamului exacerbata de tehnologie si advertising. Great big white world, The speed of pain sau Fundamental loathsome sunt cele mai bune exemple in acest sens; melodii incarcate de un erotism supradezvoltat; intentionat artificial. Aceste piese confirma (in clar) influentele mentionate mai devreme.
Rock is dead, I want to dissapear si I don’t like the drugs sunt semnale prin care se incearca un surogat de mesaj punk nesustinut insa de teme melodice sau ritmuri consistente si coerente. Artificialul s-a transformat in superficial.
Privita ca un tot unitar, muzica de pe Mechanical… prezinta tarele cu care se confrunta muzica rock&pop inca din acei ani. Imposibilitatea (temporara) de a descoperi noi genuri care sa fie adoptate de masele de ascultatori face ca majoritatea artistilor rock si nu numai sa apeleze la trecut, executand mici cosmetizari de sunet si imagine (popular spus: pe ici pe colo).
The last day on earth si Coma white, ultimele piese de album, sunt si cele mai interesante. Sesisez o umanizare a vocii si a sound-ului, ca si cum Manson ar fi citit Masinaria rock’n’roll scrisa de Norman Spinrad. “Frica” de a nu se transforma intr-un star usor clonabil de un program de calculator, asa cum se intampla cu personajele cartii ? O speculatie mult prea nastrusnica pentru un conformist cum e Marilyn Mason.
Albumul nu e rau deloc. E chiar simpatic pana la un punct si infricosator pana la alt punct. Dar fara Bowie, designeri, PR, marketing, advertising, etc.. ramanem cu o papusa ..uratica… chiar urata.
01 Ianuarie 2006
Recomandare online-shop
|
