Single-ul reuneste doua piese compuse de Petre Magdin, pe versuri de Eugen Patriche, respectiv Dragomir Magdin. Negativul (muzical) a fost realizat de formatia Sfinx. Aceasta ar fi caseta tehnica a discului, care desi ataca rock-ul, face parte mai degraba din seria “muzicilor usoare”, cel putin daca privim care sunt titlurile carora le face reclama Electrecord-ul pe coperta a doua.
Dida Dragan “scoate” tot ce se putea scoate din compozitiile pe care a optat sa le interpreteze, asta daca nu a fost cumva conditionata sa o faca, poate chiar de aparitia discutatului mini album. Un plus si in dreptul aranjamentelor, care dau chitarii acel spatiu de manifestare care sa salveze, in fapt, piesele.
Glas de paduri (1) este o compozitie simpluta si impiedicata, a carei “forta” consta in excesul de ornamente vocale. Solo-ul chitarii aduce acea coerenta si cursivitate fara de care piesa ar fi ramas complet dezlanata.
Trepte de lumina (2) are aceleasi caracteristici ca lucrarea anterioara, dar se doreste de o mai mare complexitate. Partitura vocala este intr-adevar grea, dar fara rezultate estetice pe masura. Iarasi, solo-ul de chitara surprinde, aducand in prim plan elemente ale unei gandiri muzicale ce depaseste cu mult coordonatele piesei. Din pacate, integrarea sa in piesa este realizata arbitrar, prin ridicarea si coborarea cursorului “level” din mixer, ca si cum chitaristul (Dan Andrei Aldea), dupa ce si-a facut bine treaba, nu a fost prezent la mixaj.
Dida Dragan are calitati muzicale rar intalnite, cel putin in Romania, dar din nefericire nu s-a intalnit cu compozitori care sa o puna cu adevarat in valoare. Parerea semnatarului este ca artista nu si-a folosit mai mult de 5% din potential si asta din cauza faptului ca a mers pe mana altora si ca talentul nativ s-a dovedit a fi un prieten fals. Credem ca o abordare a rock-ului a la Grace Slick (Jefferson Airplane), spre exemplu, ar fi dus la rezultate mult mai interesante.
|
