 |
Look at Yourself (1971)
20 Mai 2005
de Ioan Cora |
Carasem fiecare 15 sticle de bere la jumate de jos de la Zarnesti pana in Curmatura. Ne-am asezat pe mica veranda din fata cabanei. Fiecare a deschis o sticla. Experienta era orgasmica. Doi rockeri se apropiau in fuga.
- Au bagat bere la cabana?
- Nu. E din rucsac, spuse Titus cu un aer aparent impasibil. Satisfactia era, insa, imensa. Berea era prea “putina” pentru setea din gat.
- Bai Cora! Aici e plin de ursi! spuse Denver cu un aer terifiat.
- Da de unde ma’ Denvere’ !? Tu chiar ai crezut in povestile lui Neacsu? Ce naiba! Esti copil?
In cabana nu mai erau paturi libere. Ni s-a oferit cu generozitate sala de mese. Ne-am creat un soi de microclimat: rucsac + beri + sacul de dormit. Se intunecase si parca ne lipsea ceva.
- Cora! Ai adus si tu niste muzica? Dar sa nu fie King Crimson, vorbise Neacsu intre doua inghitituri.
- Pai atunci nu ramane decat sa ne culcam, spuse Denver nu inainte de a merge sa-si faca nevoile in fata cabanei.
Trecusera cam 2 ore. Ma perpeleam pe toate partile. Aveam impresia ca sub bancuta pe care dormeam respira o fiinta stranie. Berea era de vina. Un urlet s-a auzit pe bancheta de visavis. Denver sarise in picoare si isi freca fata cu mainile.
- Ce-ai patit frate?
- A pus ursul o laba pe mine! Am crezut ca a fost real… Ce cosmar neniciule…
Somnul imi sarise complet. M-am imbracat si am dat o raita prin jurul “casutei”. La cativa zeci de metri, o gascuta de rockeri postea o sticla cu tarie si asculta July morning. M-am asezat pe langa ei…
- Tu esti metalist! Daca imi spui cine e la voce iti dau un gat din minunata noastra sticla.
- David Byron, messe. Plus Ken Hensley – clape, chitara, Mick Box – chitara, Paul Newton – bass. La tobe imi scapa acum…
- Ian Clarke frate. Ia o gura din minunata noastra sticla.
Gasca era neinteresanta. Trei tipi + trei gagici. Doua erau in mare amor in jurul focului, iar cealalta parea sa aibe maselele umflate. Ori de bautura; ori de nesomn. Am dat sa plec.
- Pai ce faci mosule? Ma lasi singur pe baricade? Ce mai zici de albumul asta?
- Pai in afara de July, Shadows of grief e cea mai rasarita piesa. Si in rest un album pe care sa te simti bine. Sa bei si sa faci focuri de tabara. Vocea lui Byron si clapa evident saptezecista face toti banii. Peste ani, o sa plangem cand vom asculta albumul asta.
- Ca bine zici frate! Dar oare o sa mai ascultam Uriah Heep peste 15 ani? Chiar vorbeam cu tovarasa mea – saraca e cam obosita acum – oare ce pana mea o sa facem peste 10 ani .. hai nu 15… Chiar asa! Oare cum o sa-mi sune July morning atunci?
- O sa sune bine. N-avea grija. La cat de fan te vad, o sa fie greu sa stergi placerea trecutului…
- Da frate! Fan! Led Zep si Uriah Heep sunt nemuritori! Si mai trase o dusca; probabil in cinstea nemuririi.
M-am intors in sala de mese. Se dormea pe rupte. Doar Denver se foia in stanga si in dreapta.
- Coraaaa… Am auzit ca au aparut niste ursi pe la corturi… soptea Denver
- Ai auzit prost! Si termina odata cu tampeniile. Ce naiba Denvere’… !?
M-am invelit cu sacul de dormit. Se lumina deja de ziua. De sub bancheta a iesit un catelus gri. Am deschis o bere. M-am uitat la mine. Ma simteam “liber”. Eram in 17 iulie. Aveam cateva lacrimi in ochi si incercam sa sterg cele cateva umbre de tristete. Mai era ceva de facut? Scapasem de animalul din mine.
01 Ianuarie 2006
Recomandare online-shop
|
