Vocea Cristinei Benyo este frumoasa si, pana la un punct, lucrata. Cu toata sinceritatea interpretarii, nu se poate trece insa peste observatia ca rezultatul ramane sub aura amatorismului. "Scoala romaneasca de folk" isi spune si de aceasta data cuvantul. Linia chitarii a fost redusa la functia de acompaniament pentru o partitura vocala deloc complexa ori interesanta. Versurile – cu o metrica extrem de simpla - nu pot incapea in masurile alocate decat cu pretul schimbarii topicii. Alte comentarii de acest fel nu-si mai au rostul, la cateva zeci de ani de la aparitia single-ului – pe care il comentam datorita faptului ca acesta are o functie (a sa) intre cele doar cateva zeci de aparitii "de folk" marca Electrecord – Romania.
Dor de tara (1) a fost compusa pe versuri proprii. Cuvantul "maicuta" are accentul pus pe ultima silaba. Altceva nu atrage in vreun fel atentia.
Cantec pentru independenta (2), pe versurile lui Vasile Preda, speculeaza aproape toate vocalele intalnite, intru rezolvarea ritmica a piesei care se termina astfel cu bine. Se simt anumite similitudini in abordare cu Marcela Saftiuc, nu si in finalizare.
Cantec vechi (3), in afara de faptul ca aduce puternic cu Joan Baez, este piesa cea mai reusita a discului; dealtfel o piesa valoroasa. "Scolarismele" remarcate anterior au disparut cu desavarsire, ceea ce demonstreaza faptul ca versurile lui St. O Iosif si muzica direct inspirata dintr-un filon consacrat sunt suficiente pentru obtinerea unei lucrari valoroase. De aici rezulta si un minus in ceea ce priveste originalitatea/creativitatea. Cristina Benyo avea sa dispara ca nume in folk-ul romanesc, nu mult dupa aparitia single-ului, odata cu intrarea in anonimat a genului, mai intai confiscat politic si apoi metamorfozat in diverse forme hibride.
|
