Acest album a fost considerat, in contextul epocii, surprinzator. Coperta – complet aliniata cu cele (mai bune realizari) din Occident, ii infatiseaza pe protagonisti purtand plete si barbi, elemente dusmanite de puterea comunista a acelor ani si teoretic cenzurate (excluse) din tot ce purta marca oficiala. Muzica, 100% rock, nu facea nici ea parte dintre preferintele factorilor de decizie in materie de aparitii discografice.
Si totusi, un album Metrock: primul si ultimul cu componentii fondatori ai trupei, respectiv ai brand-ului. Trebuie spus, pentru a se evita eventuale confuzii, ca la sfarsitul anilor ’80, numele Metrock reapare pe scena rock-ului romanesc, cu alti oameni, alt repertoriu, etc. Nu vom insista aici asupra problemelor de transfer sau a cadrului in care acesta s-a realizat, amintind ca exista precedente celebre cum ar fi cazul Renaissance, sau mai aproape de noi Phoenix (exista si in spatiul britanic o trupa cu acest nume!).
Albumul este unitar stilistic si compozitional, fara hit-uri sau piese de umplutura. Altfel spus, cinstit. Temele sunt bine definite, concise, iar interpretarea riguroasa. Nimic din discursul muzical nu este de prisos. Rolul principal este jucat de chitari, ale caror solouri ilustreaza din plin intentiile protagonistilor, fiind convergente cu finalitatea pieselor. Segmentul ritmico armonic functioneaza “ceas”, iar invitatii se achita cu brio de ceea ce-si asuma. Este cazul sa-i numim pe: Luca “Bubu” Marius – leader, chitara, voce; Balogh Jozsef – chitara; Nagy Gabriel – bas, voce; Balazs Laszlo – percutie. Multumiri pentru participare lui Pop “Cico” Augustin – muzicuta si lui Nicu Enache – clape.
“Castelul de nisip”(1) este un mix de pop, blues si rock, ce poarta amprenta anilor ’70. Alchimia piesei scoate in evidenta rock-ul, in jurul caruia au fost ordonate toate ideile si influentele.
In “Noapte”(2), ca si in anterioara piesa, se simt oarece influente Clapton, preluate direct, sau ca elemente ale limbajului muzical folosit.
“Prietene”(3) abordeaza un ton mai hard, care dinamizeaza atmosfera indusa de primele doua piese.
“Drumul”(4) ramane in linia sunetului heavy. Discursul chitarii se distinge prin coerenta, intreg albumul beneficiand de solo-uri remarcabile.
“Rau de vise”(5) are o structura ritmico armonica si un balans a la T Rex. Linia vocii poate trimite cu gandul spre FFN. Rezultatul este o alta piesa reusita de trupa.
“Confesiune”(6) reprezinta o lucrare “grea”, directa, cu impact. De remarcat orientarea formatiei (in general vorbind), faptul de a avea si a lua atitudine. Versurile sunt simple iar adresarea directa. Comuniunea sunet – cuvant se produce prin nuantele interpretarii si prin controlarea momentelor de tensiune.
“Protest”(7) este o piesa pacifista si totodata o declaratie de nonconformism. Interesant este cum au trecut de cenzura pomenita la inceputul articolului versuri precum: “Vreau sa stiu de ce se uita unii dupa mine / Fiindca am paduchi si barba, c-asa-mi sta mai bine”.
“Nemuritor”(8) propune o alta substructura de hard, decat cele anterioare, ca pretext pentru aceleasi solo-uri inspirate.
“Si totusi”(9) are valente prog, si asta nu doar prin interventiile lui Nicu Enache (Sfinx), ci prin chiar intentia compozitionala. Nuanta meditativa propusa este accentuata de gandirea lucrarii ca slow.
“Ramane cantul”(10), piesa de final, se distinge prin modul in care a fost gandita armonia in economia generala a piesei. Tematica si tenta angajata a albumului s-a pastrat “da capo al fine”.
Muzica a fost compusa de Luca (1, 2, 3, 4, 7, 9) si Balogh (5, 6, 8, 10). Textele: Luca (1-10) iar grafica: Tiberiu Vadar.
Albumul ofera zece piese rock antrenante, cu solo-uri de chitara notabile si mesaj protestatar (pe alocuri nonconformist). Reducerea percutiei la rol de metronom, cu functie exclusiv de ghidare, creaza o oarecare stare de monotonie, ca si folosirea aceleiasi tipologii structurale in toate compozitiile. Vocea, fara a fi “slaba” este departe de a putea impresiona un ascultator de muzica rock din vestul continentului sau de peste ocean. Anumite faze de “tehnicism” care razbat dincolo de intentie, completeaza tabloul unui reusit demers “regional”.
In comparatie cu cele intamplate pe meleagurile noastre in materie de muzica rock, este de insistat (ceea ce am si facut) pe valoarea (relativa a) solo-urilor de chitara. Aceasta este cheia receptarii albumului si totodata recomandarea noastra de a fi ascultat (respectiv descoperit). Castelul de nisip face parte dintre materialele care trebuie “recuperate” de istoria rock-ului romanesc.
|
