Slowhand este, daca putem spune asa, porecla de onoare a lui Eric Clapton. Albumul omonim este unul dintre acele titluri a caror faima insoteste la unison valoarea lor. Dealtfel nici in cariera solo, nici in calitatea de colaborator al altor muzicieni, Clapton nu a dezamagit vreodata. Exista doar unele momente discografice mai inspirate decat altele. Este de admirat schimbarea de directie a protagonistului dupa iesirea de gala din Cream. O reeditare a celebrei trupe ar fi avut pe termen lung efecte negative. Se pare ca uneori strategia cedarii deliberate a locului unu poate atrage rezultate importante in timp.
Cele noua piese ale Slowhand-ului au fost inspirat alese si plasate pe disc, dupa criterii de compatibilitate si diversitate, alcatuind un material echilibrat, omogen si in acelasi timp variat. Spiritul pozitiv al albumului, luat ca intreg, razbate dincolo de muzica in sine, care dupa treizeci de ani nu si-a pierdut parfumul. Literatura de specialitate a inventat termenul evergreen pentru a desemna durata nelimitata de viata a unui cantec. Personal evit pe cat se poate astfel de cuvinte, preferand recomandarea sustinuta de motivatie si mai presus de toate, trimiterea directa la sursa.
Piesa lui J J Cale, “Cocaine”(1) este abordata de Clapton intr-o maniera asemanatoare pana la suprapunere cu cea a compozitorului. Pasajele solistice de chitara au insa tusele inconfundabile ale interpretului.
“Wonderful Tonight”(2) reprezinta una dintre acele piese care plac tuturor. Ca atmosfera se situeaza pe undeva intre “Private Comunication” – Dire Straits si “Do You Remember” – Phil Collins.
“Lay Down Sally”(3) este un traditional country blues caracterizat prin discretie si acuratete a sunetului.
“Next Time You Se Her”(4) bate putin spre Dylan. Una dintre calitatile lui Clapton este ca poate personaliza orice preluare si ca in acelasi timp piesele sale pot fi preluate de artisti diferiti ca temperament si stil.
“We’re All The Way”(5) este un slow fluid si armonios, care conduce albumul spre “The Core”(6) – miezul rock al LP-ului. O serie de solo-uri, gravitand spre cel de chitara, extind tonalitatile din modurile de blues utilizate frecvent de Clapton.
Compozitia lui John Mayall, “May You Never”(7) intra cuminte in matca albumului, in aceeasi nota de echilibru si concizie a temelor muzicale. Daca preluarea “Cocaine” a fost cantata standard, “May”-ul lui Clapton se desprinde de viziunea (lui) Mayall.
Traditionalul “Mean Old Frisco”(8) se inscrie in coordonatele clasice ale genului. Astfel de piese au fost constant cantate de Eric, atat pe albume, cat si in concerte.
“Peaches And Diesel”(9) ar fi o concluzie a celor intamplate in acest pas discografic. Piesa (instrumentala) este gandita intr-o destul de stransa legatura cu propunerea de hit “Wonderful Tonight”. Apare o anumita tenta “siropoasa”, ceea ce constituie un element rar intalnit la Eric Clapton, dar faptul nu ajunge sa fie deranjant. Un astfel de album aduce pace si armonie in sufletul ascultatorului. Pe cei care nu apreciaza stilul nu ii deranjeaza cu nimic. Daca i s-ar putea reprosa ceva, ar fi prea puternica functie ambientala, care poate fi interpretata in fel si chip. Pe o axa a timpului, maturizarea artistica a lui Clapton s-a produs intre Disraeli Gears (realizat cu Cream) si Slowhand.
01 Ianuarie 2006
Recomandare online-shop
|
