Muzica lui Van Morrison se apropie prin esenta de folk iar prin forma de rock (blues sau alte genuri adiacente). Cei interesati de aceasta zona muzicala vor descoperi, daca nu cumva au si facut-o, ceva total distinct de ceea ce stiau din alte parti, de pe la Dylan, Baez, Cohen, Donovan. Orchestratia este complexa (in relatie cu pattern-ul adoptat) fara a fi totusi pretentioasa. Textul conteaza in mare masura, chiar daca pe alocuri are tente minimaliste si se mizeaza de catre autor destul de mult pe onomatopee si pe refrene repetative. Atmosfera creata de Morrison este deosebita. Farmecul vocii sale se dezvaluie nu din primele momente, ci doar odata cu auditia unui intreg album. Acesta este si cazul LP-ului Saint Dominic’s Preview pe care l-am adus in discutie.
“Jackie Wilson Said”(1), subintitulata “I’m In Heaven When You Smile” are o structura boogie. Unisonul dintre voce si instrument(e) de suflat, care intervine pe alocuri da un aer de lejeritate si detasare unei piese cu o structura dealtfel destul de complexa.
“Gypsy”(2) are un corus de balada, dar la Morrison nimic nu este exact ce pare. Refrenul cu accente gypsy este atenuat de un balans rock-ballad. Din punct de vedere armonic, la un moment dat ne putem astepta sa inceapa “House of Rising Sun”.
Pianul din “I Will Be There”(3) ne introduce in inima unui blues alb cu unele accente jazzy. Toate acestea intr-o piesa totusi folk. Blues-ul pare la fel de strain pentru Van precum bicicleta pentru peşte, in conditiile in care fiecare nota este la locul ei, dar cantata cu un feeling nespecific genului din care provine.
Alaturi de “Almost …”(7), “Listen To The Lion”(4) reprezinta, in opinia semnatarului, chintesenta albumului. Un folk-rock cinstit, cantat din si cu suflet. Refrenului repetativ induce o tensiune aparte, a carei rezolvare este data de gradatia in sine.
“Saint Dominic’s Preview”(5) are atributele unui greatest hit, imprumutand inspirat titlul albumului. Calitatile vocale ale protagonistului sunt puse in valoare printr-o frazare consonanta cu sensul ritmic al piesei, construita impecabil din punct de vedere armonic. Dialogul vocilor demonstreaza o cunoasere temeinica a contrapunctului.
“Redwood Tree”(6) ar fi cel mai standard folk al albumului, desi chitara alternata cu pianul si cu instrumentele de suflat aluneca usor spre blues.
“Almost Independence Day”(7) este deja progressive. Partitura chitarii impresioneaza in cadrul unor aranjamente muzicale fantastice. O asemenea piesa isi poate gasi locul pe orice Esential Prog Compilation.
Van Morrison are darul de a fi elitist si in acelasi timp popular, datorita unei spontaneitati care nu plateste tribut academismului. Cantate cu mare atentie, piesele sale nu au decat de pierdut, exact in punctele in care artistul si-a castigat batalia.
|