|
Songs from the Crystal Cave (2004)
13 Septembrie 2006
de Aron Biro |
|
Stefan Banica Jr. nu e nici primul nici ultimul actor care isi gaseste drumul si linistea in muzica. La noi, transferul vedetelor intre mass-media, cinema si industria muzicala este un fenomen controlat doar de nivelul audientei. Ideea nu este originala iar intentia sta mereu la panda. De fapt, odata ce MuzicisiFaze va depasi un anumit prag al audientei, sper sa ma apuc de cantat sau jucat in filme. La Hollywood tranzitul este chiar mai liber, de-a dreptul brownian, cu trupe de club conduse de David Lynch, Billy Bob Thornton, Keanu Reeves, Bruce Willis, Juliette Lewis (dintre cazurile de actualitate), iar acum randurile lor se ingroasha cu Steven Seagal. Stephen King, referitor la trupa sa The Rock Bottom Remainders (cu membri din randurile scriitorilor horror), afirma ca grupul isi propune sa cante as well as Metallica writes. Putem extrapola ideea in randurile trupelor de actori, desi aici provocarea este mai puternica, cei de la Metallica demonstrandu-si talentele actoricesti in recentul documentar artistic Some Kind of Monster. In cazul particular al lui Seagal, lupta se da chiar de la egal la egal, pe toate planurile. In cele ce urmeaza ne vom axa pe planul muzical caci actoria, dupa cum afirma David Hasselhoff, is not big deal, it's basically Halloween.
Este bine sa incepem a judeca albumul pornind de la coperta, care ne ofera indiciul ca Seagal canta la chitara. To me, playing blues, it's like breathing, se dezvaluie Seagal. Movies are a job that keep what's going going. Asadar, sechestrat in caverna de cristal, actorul este general orientat spre blues insa isi permite multiple escapade, rezultatul final intrand in zona World Music si plonjand fara retineri intr-o demonstratie de multiculturalitate.
Complexitatea materialului isi gaseste justificari in eforturile de 5 ani care stau in spatele sau, Seagal promovandu-se ca un perfectionist care a vizitat toate tarile din care si-a extras seva inspiratiei. Printre acestea constatam cu surprindere ca e vorba si de Romania. Piesa Dance (Voulez-vous dansez avec moi) (9) ne arata cu ce a ramas mercenarul environmentalist de pe urma participarii la campania Fii inteligent, nu fi violent pe care a promovat-o in scolile din Romania. Avem de a face cu o manea pur-sange care incadreaza perfect timbrul gatuit al actorului si versurile repetate intr-un crescendo psihedelic.
Dupa doua piese soft-rock generice, Music (3) ofera cheia albumului prin care artistul, sustinut de un cor gospel, vociferari jamaicane si un solo de chitara a la Santana, propune: Let the melody demolish the carnage of ignorant prejudice.
Better man (4) este o balada de shosea credibila, cu coruri feminine, care trezeste nostalgii si ma face sa imi rascolesc benzile de magnetofon cu albume David Hasselhoff. Versurile acuza tristete dincolo de speranta: Some of us are born on the wrong side of the moon.
My God (6) are suportul inopinant al lui Stevie Wonder, care contribuie cu un solo de muzicutza. Piesa trateaza conflictele interreligioase si propune un refren de natura retorica: My God is bigger than yours.
Lollipop (7) pare extrasa direct din cosmarurile pe care le aveam cu UB40 prin 95: Like a lollipop, You make ma heart go idiot, you set my world on firah, you are my one with desirah...
Not for sale (8) ne permite sa tragem cu ochiul in sufletul actorului muzician fata in fata cu ispitele comercialului, pe rime rap cu influente orientale si sample-uri din coloana sonora Mission Impossible.
Jealousy (10) isi extrage maduva din soul si reggae, tratand problema invidiei, acest cancer al relatiilor intre oameni. Piesa este construita ca un dialog intre Seagal, purtator de cuvant al cantecului, si DJ-ul jamaican Lady Saw care isi asuma rolul negativ al omului de presa lipsit de scrupule: Hey man, this is freedom of press, it's the fucking fifth amendment. Yea, but you're using that piece of paper like a weapon of mass destruction.
Finalul albumului devine redundant si aglomerat, amestecand ritmuri jamaicane, voci etno africane cu trip-hop si problema luptei traditionale intre Bine si Rau abordata cu forta meditatiei.
Acolo unde Seagal nu incearca totul, reuseste putinul: cele mai bune momente (in care isi surclaseaza colegii de breasla) sunt bluesurile Route 23 (5) si coverul clasicului Red Rooster (bonus), pe care artistul le interpreteaza cu tot cu accentul de Louisiana, solouri de chitara credibile si trupa de acompaniament. Acestea se dovedesc deschizatoare de drumuri pentru cariera maestrului aikido, care avea sa revina doi ani dupa materialul de fata cu un album exclusiv de blues, Mojo Priest.
|