Avem de-a face cu o “raritate”, din mai multe puncte de vedere. Formatia exista inca de la sfarsitul anilor ’80, dupa cum mentioneaza laconic (bazandu-se pe surse interne) intreaga presa de specialitate. Psycho Erectus, aparut in 2004, este primul album al sextetului german, a carui componenta s-a modificat masiv de-a lungul anilor.
Materialul a fost realizat la o casa de discuri specializata pe “bizarerii” (neo)psihedelice. Polytoxicomane-ul la care ne referim in aceste randuri este al treizecisisaptelea titlu dintre cele saizecisiunu produse pana la finele anului 2006 de cvasinecunoscuta Nasoni Records. Forma sub care a fost pus in circulatie albumul este vinilul(!), respectiv cinci sute de copii, dintre care o suta sunt picture lp’s–uri. Tehnologia digitala si difuzarea Media prin NET au permis insa transmiterea informatiei muzicale intr-un mod inimaginabil inainte de anii ’90.
Albumul este deschis de “Poisonous Moth”(1), intr-o puternica nota de psihedelic in care se fac din plin simte si elemente asa zis “spatiale”. Apropierea de sunetul Canterbury nu poate fi nici ea ignorata.
Atmosfera eclectica este completata prin “Fuddle Pie & Puddle Fie”(2) cu o doza considerabila de jazz rock. Partitura solistica aminteste de Rising Fish al lui Steve Hillage (“Solar Music Suite”).
Piesa “Sculphur”(3) a fost construita pe fundamente progressive. Interventiile jazz-istice “clasice” alterneaza cu pasajele experimentale.
“Chanson Verte”(4) se plaseaza pe coordonate no wave, undeva intre Tuxedomoon si Tangerine Dream.
Punctul de plecare din “Too Sad, Lady Mushroom”(5) este ambientalul, ale carui repere fussion trimit piesa spre o zona caracterizata de prefixul acid.
“Lokus Pokus”(6) reprezinta din punct de vedere muzical, punctul de maxim al albumului. Eclectismul atinge aici cotele maxime. Liniile instrumentale propun la un moment dat chiar idei world, intr-un dialog logic cu limbajul general rock.
Iubitirii de neo-prog, precum si amatorii de raritati vor fi pe deplin satisfacuti de acest album care, dupa cum spuneau insisi protagonistii (Howling Mad Fishli – vocal, chitara, efecte; Commander IM Crab – voce, chitara; The Emir of Quaver – tobe; Wum – chitara; Onkel - bas, pian; Steve Jeewee - chitara ), nu trebuie luat intru totul in serios, cum dealtfel nici ei nu il iau.
Legenda spune ca muzicienii de la Philarmonie au repetat de-a lungul vremii undeva in padure (nu se stie cu precizie unde), in apropiere de Frankfurt. Traiul intr-o enclava acid-culturala ar fi factorul identitar al trupei, care, din motive necunoscute, a dat in cele din urma un semn de viata. Faptul ca “in tara de dincolo de curcubeu” cineva (men)tine flacara creatiei aprinsa si mai intra din cand in cand in contact cu initiatii lumii cotidiene este o idee pe care vor marja intotdeauna sufletele poetice.
In relatie cu cele spuse mai sus, Adrian Paunescu – personaj cunoscut in anii ’70 ca poet, scria in textul de sustinere al Cantafabule-lor ca “retrasi undeva in munti, luni de zile, tinerii barbati de la Phoenix, au dus la capat un lucru exceptional …”.
Exceptional este cuvantul potrivit si pentru Erectus, al carui sunet pare a fi bila alba cu care joaca biliard la dublu Pink Floyd & Tangerine Dream vs Hawkwind & Gong. Ascultand muzica Psycho, ne putem imagina la fel de bine un meci de tenis intre Frank Zappa si John Cage (cu Jeff Beck arbitru de scaun).
|
