Dupa debutul din 2004 cu A New Day Dawning, formatia suedeza Siena Root a realizat in 2006 cel de-al doilea album al sau, Kaleidoscope. Coperta, saptezecista, trimite din start spre radacinile muzicale ale formatiei. Analogiile cu Led Zeppelin, High Tide, Sir Lord Baltimore, Atomic Rooster, si cu numeroase alte nume din acelasi perimetru nu pot fi ocolite. Faptul de iesi pe piata cu un hard blues rock clasic aproape patruzeci de ani mai tarziu fata de momentul cand triumfa genul, determina intrebari legitime privind intentiile protagonistilor. Putem spune fara rezerve ca ceea ce se aude pe album este fantastic, dar si deosebit de cuminte. Nici o idee neo nu transpare din muzica propusa. Avem de-a face cu un sunet ce beneficiaza de toate facilitatile digitale de emitere, captare si (post)procesare ale anilor 2000, dar noutatile se opresc la acest capitol.
Cei care au ales calea mentionata sunt: Kg West – orga, chitara, sitar, tanpura, voce; Sam Riffer – bas, voce, Love H Forsberg – percutie, voce si Sanya – voce, care l-a inlocuit dupa realizarea primului album pe Oskar Lundstrom – orga, voce. Vocea Sanyei aminteste de Linda Hoylish de la Affinity, nefiind prea departe nici de armonicele lui Robert Plant.
Un mix intre “Immigrant Song” – Led Zepp si “Gypsy Queen” – Uriah Heep, nu ar suna prea departe de “Good And Bad”(1) ale carei intentii hard sunt marcate inca din start de tobe si chitara. Alternanta solisticii cu riff-urile determina clar limitele pasajelor vocale, intr-o compozitie minutios calibrata.
“Nightstalker” (2) pare un jamsession Jefferson Airplaine – Santana.
Basul din “Blues 276”(3) induce elementede transa intr-un groove a la Rory Gallagher.
Interesant este ca influentele raga din piesa instrumentala “Bhairavi Dhun”(4) trimit nu atat spre ideile compozitionale ale muzicii de sorginte hippie din anii ’67 – ’70 cat spre curentul nouazecist ECM. Piesa beneficiaza de sitar, West avand ocazia de a-si demonstra din plin abilitatile tehnice.
Ascultand “Crossing The Stratosphere” (5) analogia cu Pink Floyd (sur)vine de la sine. Acordurile din “Money” se regasesc intr-o suita care nu isi propune evitarea pattern-ului Floyd.
Regalul de orga din “There And Back Again” (6) aminteste de John Lord dar si de ideile anilor ’70 privind partitura clapelor in ceea ce se intelegea atunci prin hard rock.
“Ridin' Slow” (7) pare un Thin Lizzy cantat in maniera Nazareth. Solo-ul de chitara integrat in piesa extinde limitele compozitiei dincolo de barierele formale ale celor doua nume citate.
“Reverberations” (8) este piesa de rezistenta a albumului. Pe parcursul a 11’48” tema principala imbraca forma unor aranjamente ingeniose, care poarta la randul lor marca nivelului individual al instrumentistilor. Gradatia este bine stapanita de acestia si deplin speculata. Modul (muzical) oriental dizolvat in “substanta” sonora psihedelica dirijeaza compozitia spre un final care incheind albumul, lasa capitolul larg deschis. Daca fiecare piesa isi are propria sa “istorie”, aceasta are cu siguranta o epopee.
In final, dupa ce am comentat un album de mare rafinament, cu un sunet extrem de curat, revenim la problema (non)originalitatii deplin asumate. Ceea ce fac Siena Root echivaleaza cu incercarea (riscanta) de a scrie continuarea unui roman clasic indragit, prin interpolarea unor noi capitole. In Pop Art exista un precedent, reusit prin personajele de benzi desenate Superman, Spiderman, Batman &. Dar oare ce a facut d’Artagnan intre “Cei trei muschetari” si “Dupa douazeci de ani”!
|
