Metric este o trupa canadiana de new wave / indie rock, infiintata la NY in 1998 si a carei componenta este urmatoarea: Emily Haines – voce, sintesizator, James Shaw – chitara, Josh Winstead – bas si Joules Scott-Key – baterie.

 

Inainte de Metric, Emily si James au activat in Broken Social Scene, iar Emily a participat la imprimari ale formatiilor Stars, KC Accidntal, Delerium, The Stills, producand si un album propriu sub numele de Emily Haines and the Soft Skeleton. Skot-Key si Winstead au in paralel proiectul Bang Lime.

 

Fiica a jazzman-ului si poetului avangardist Paul Haines, Emily a avut ocazia de a asculta inca de timpuriu imprimari cu o muzica mai  putin vehiculata pe canalele media (printre favoritii ei se numarau Carla Bley, Robert Wyatt, PJ Harvey). Intalnirea cu Shaw s-a produs in culisele scenei muzicale din Toronto, unde acesta revenise in 1998, dupa terminarea studiilor muzicale desfasurate in Boston si New York (la Julliard). Din 1999 parteneriatul muzical al celor doi incepe a se desfasura sub numele de Metric.

 

Colaborarea cu casa de discuri Chrysalis si cu producatorul Stephen Hague, care ii lansase in anii ’80 pe Erasure, New Order si Pet Shop Boys, inscrie duo-ul pe o linie wave, electro-pop, drum-machine. Nereusind sa convinga scena si piata londoneza cu astfel de argumente, contractul este reziliat, iar Metric ataca NY-ul, de data aceasta prin indie rock. Tot atunci, formula se extinde la cvartet, prin cooptarea lui Winstead si   Scott-Key.  Prezenta unui baterist in trupa se dovedeste benefica, facilitand iesirea formatiei din studiouri, unde stationase aproape doi ani si reluarea activitatii concertistice.

 

Albumul aflat in discutie – primul LP realizat de Metric - a aparut in 2003, bucurandu-se de o primire si de cronici pozitive.

 

“IOU”(1) poate fi caracterizata drept o creatie Alphaville cantata vocal de Sheryl Crow si update-ata in directie Radiohead.

 

“Succexy”(2) si “Combat Baby”(3) sunt piese alternative post disco construite pe ritmuri  si o armonii simple, anticipabile, in care frazarea “aritmetica” este compensata de nuante vocale si interventii ale claviaturii.

 

 

“Calculation Theme”(4) este o compozitie interesanta, in care isi face loc tenta “decadenta” a la Tuxedomoon. Minimalismul ajunge la paroxism intr-o de departe cea mai valoroasa piesa a albumului.

 

“Wet Blanket”(5) si “On A Slow Night”(6) nu fac decat sa jongleze cu elementele prezentate in piesele anterioare, pe care le alterneaza in diverse forme combinatorice, in ritm alert ori in maniera slow.

 

“The List”(7) se apropie de “Calculation Theme”, fara a atinge insa profuzimea acesteia.

 

“Dead Disco”(8) este un wave care daca nu parodiaza propriu zis caracteristicile de baza ale curentului disco, cel putin le foloseste in ghilimele, recontextualizandu-le intr-o forma alternativa.

 

Albumul se incheie cu un slow meditativ dulceag - “Love Is A Place”(9). O invitatie de a asculta Metric-ul in spatiu intim, departe de marile zgomote ale discotecilor.