UK este un supergrup cu existenta meteorica, alcatuit din basistul si vocalul John Wetton, bateristul Bill Brufford (ambii de la King Crimson), violonistul si claviaturistul Eddie Jobson (ulterior component Roxy Music; Frank Zappa’s Band) si chitaristul Allan Holdsworth. Pe parcursul a mai putin doi ani de existenta (1978 – ‘79) au aparut trei albume, doua de studio si unul live (Danger Money, de care ne ocupam in articolul de fata fiind cel de-al doilea, sau ultimul realizat in studio, in functie de cum prefera fiecare sa-l considere). Dupa primul LP, Brufford si Holdsworth  au parasit trupa, in care a intrat un alt componet Zappa’s Band si anume bateristul Terry Bozzio. Pentru Jobson capitolul UK a fost urmat de colaborarea cu Jethro Tull, pentru Wetton avea sa inceapa cariera Asia, iar pentru Bozzio, Missing Person. Asadar in UK ascultatorul de prog intalneste doar “lume buna”.

 

Danger Money este unul dintre albumele progressive “de atunci si de acolo”. Avem de-a face cu un material a carui caracterizare nu necesita nici prefixul nici post, nici sufixul ism. Peste cativa ani, genul era deja istorie.

 

“Danger Money”(1) debuteaza intr-un ritm lent, printr-un preludiu sacadat de orga si tobe. Este un intro asezat, monumental, dominat de sunet spatial si acorduri psihedelice. Odata cu intrarea vocii, ritmul se dinamizeaza, atmosfera instrumentala amintind intr-o oarecare masura de Yes – Drama. Sunetul heavy de clapa alterneaza cu cel soft synth, intr-o ambianta dominata de inventii armonice. Dupa interludiul de sintetizator urmeaza momentul de improvizatie al claviaturilor si apoi finalul, pregatit minutios, in aceeasi nota cu preludiul.

 

 

Tobele capata un rol principal in “The Only Things She Needs”(3), piesa care pe alocuri aminteste de primul Emerson, Lake & Palmer. Vocea lui Wetton ataca o partitura alerta in care clapele si basul brodeaza tesatura muzicala ideala pentru structura ritmica de exceptie propusa de Bozzio.

 

In “Caesar’s Palace Blues”(4) este randul viorii electrice sa se etaleze. O piesa pentru vioara, orga si bas, instrumente “sustinute” de tobe si voce.

 

“Nothing To Lose”(5) reprezinta momentul comercial al albumului sau mai corect spus, incercarea de impacare a Art Rock-ului practicat de UK cu FM-ul. Pe un LP Kansas, Uriah Heep sau ELO, pentru a da doar cateva exemple, o astfel de piesa s-ar integra perfect. In contextul prog-ului pe taramul caruia isi propune sa “functioneze” formatia din United Kingdom, protagonistii, in ciuda titlului, chiar au ceva de pierdut.

 

Nota onirica de inceput a piesei “Carryng No Cross” (6) este dizolvata printr-un break si apoi o accelerare de tempo. Se simt reflexe King Crimson-iste a la “Epitaph”. Un lung solo de orga personalizeaza compozitia printr-un alt moment de exceptie.

 

Dupa dizolvarea trupei, in intervalul Wall –  Final Cut (Pink Floyd – ’79 – ‘83) s-au stins ultimele ecouri ale  prog-ului saptezecist. Incepand cu anii ’90, miscarea a iesit din formele de rezistenta in care supravietuise si a cunoscut noi forme de exprimare, este adevarat, intr-un context mult mai restrans decat se intamplase in etapa corespunzatoare “primului val”. Spre sfarsitul mileniului, asistam chiar la campania sistematica de jubileuri & cantece de lebada ale monstrilor sacri.

 

In 1997 a existat o tentativa de refacere/revenire a UK-ului. A fost planuit un “gathering” al lui Jobson, Wetton si Brufford, care s-a transformat rapid intr-un proiect solo al lui Jobson, “Legacy”, din care a disparut Wetton si au aparut Tony Levin (King Crimson, Peter Gabriel’s Band) si Steve Hackett (Genesis). Exista trei piese inregistrate cu Legacy, care pot fi ascultate pe compilatia Voices of Life, ce reuneste in principiu piese ale unui … cor bulgar de femei (Bulgarian Women’s Choir).