The Breathing Shadow a fost prima caseta pe care am ascultat-o pe primul meu walkman (=un fel de mp3 player care folosea casete magnetice ca suport de stocare a informatiei). Era un walkman Tamashi – o marca inexistenta (nu exista nici azi, nici la momentul achizitiei, ocazie cu care am auzit pentru prima data cuvantul shtift). Oricum, fara walkmanul ala, astazi nu scriam cronici la Muzici si Faze.

 

La data respectiva, am gasit The Breathing Shadow un album de geniu. Mai deunazi, incarcat fiind de energiile pozitive ale amintirilor, l-am recomandat unui amic si impresia lasata a fost ca fac o gluma: timbtul peltic al vocalului (a fpirit from the lonely fky! zice un refren), chitara mai sintetica decat la Voltaj (nu ca partitura, ci ca textura), clape , tobe si bass care suna ca beaturile Casiotone. Nota: Casiotone e cel mai de succes sintetizator al anilor 80, creat de Casio (cunoscuti la noi pentru ceasurile electronice de dupa Revolutie) si imbratisat de trupele eurodisco ale anilor 80 si de claparii trupelor black metal de buget redus de la inceputul anilor 90.

 

E dificil sa recomanzi in secolul actual albumul strict prin prima impresie, asa ca e necesar un apel la indulgentza si la relevanta momentului 1995, cand proiecte ca Nightingale asigurau pionieratul convertirii trupelor de faze (metal extrem adolescentin) in trupe de muzici. Productia albumului e proasta intr-un sens aparte, nu in sensul clasic ca ar fi dificil de ascultat ori ca instrumentele ar fi greu de discernut. Materialul a fost produs de Dan Swano, cantat la toate instrumentele de Dan Swano, inregistrat intr-o saptamana in bucataria lui Dan Swano - unul din soldatii anonimi ai scenei gotic metal, mai cunoscut pentru colaborari (ca producator sau invitat) cu trupe care ii datoreaza de la cateva beri pana la intreaga cariera (Therion, Theatre of Tragedy, Katatonia, Tristitia si inca vreo suta). Caracterul “de bucatarie” al albumului se resimte prin faptul ca e un colaj, cu instrumentele lipite unele peste altele si sincronizate nu tocmai subtil prin operatii Copy-Paste; iar coperta arata de parca ar fi fost desenata cu carioci intre doua cafele.

 

E si mai dificil sa recomanzi albumul ca pe tentativa de a se apuca de rock progresiv a unui muzician care a fost nevoit sa debuteze pe scena death metal (cu Edge of Sanity), datorita problemelor de greutate corporala si a vocii peltice – un fenomen care sta dealtfel la originile genurilor muzicale extreme. Asta dupa ce adolescentza i-a fost marcata de calitatea de copil minune al prog rockului la emisiuni TV de tinere talente (cautati-l pe youtube). In cele din urma rezultatul nu e nici un album progresiv, nici unul death metal, ci un rock gotic tributar trupei Sisters of Mercy (si marcii Casio), pe teme Twilight Zone, care transpira din toata cariera lui Dan Swano.

 

Piesele sunt foarte catchy, comparabile cu cele mai reusite momente goth rock ale unor Tiamat sau Paradise Lost, si merita o aducere la zi, cu posibilitatile actuale (doua dintre ele au fost dealtfel reinregistrate pentru compilatia Nightfall Overture, ce aniversa in 2005 un deceniu de la debutul proiectului). Altii zic ca ar fi mai bine sa nu le aduca nimeni la zi, sa ramana asa cum sunt, caci in asta consta tot farmecul si, in lumina de care pomeneam, a energiei pozitive a amintirilor, tind sa fiu de acord. Proiectul Nightingale continua si azi pe coordonate prog rock, ca trupa de familie, cu albume regulate dar relativ ignorate de un public ale carui gusturi au fost formate chiar de ideile lui Swano (si ale unui alt actor similar al scenei europene – Waldemar Sorychta), idei la care azi ne referim prin termenul gotic metal. Atunci cand isi aminteste de tinerete, Dan Swano colaboreaza in cadrul proiectului improvizat Bloodbath, o serbare a burlacilor in care muzicieni cu traiectorie de cariera similara (membri Opeth, Katatonia, Hypocrisy) isi reviziteaza originile horror metal.

 

Pana la urma ce vroiam eu sa intreb prin aceasta cronica e: daca in 95, un rocker abia trecut de 20 de ani putea sa produca, sa cante si sa traga albumul asta singur, intr-o saptamana, acasa la el (apoi, un an mai tarziu, un al doilea album de nivel chiar mai ridicat), la noi de ce nu se poate ca o trupa underground sa scoata macar o jumatate de album la nivelul asta? Ma tem ca trebuie sa ma multumesc cu raspunsul pe care mi-l da o vecina la genul asta de intrebari: a putut pentru ca a luat puturol.